România reprezintă, probabil, unul dintre cele mai paradoxale cazuri din Uniunea Europeană. De aproape două decenii este stat membru al Uniunii Europene, beneficiază de sute de miliarde de euro prin accesul la piața unică, la fondurile europene și la garanțiile de securitate oferite de apartenența la lumea occidentală, însă o parte însemnată a mecanismelor prin care este exercitată puterea continuă să funcționeze după reflexe care au prea puțin în comun cu modelul administrativ și politic al democrațiilor occidentale.
Paradoxul este cu atât mai greu de înțeles cu cât acest sistem nu se declară niciodată ostil Occidentului. Dimpotrivă. Se proclamă fără ezitare proeuropean, invocă valorile Uniunii Europene la fiecare discurs oficial, participă la toate reuniunile europene și condamnă agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. La nivel declarativ, nimic nu pare în neregulă.
Problema apare atunci când coborâm din zona declarațiilor în cea a faptelor. Aici întâlnim un stat suprabirocratizat, o administrație excesiv politizată, companii publice transformate prea des în surse de recompensare politică, un aparat administrativ care se reformează greu și o dependență permanentă de banul public. În loc ca statul să creeze cadrul în care economia privată să producă prosperitate, prea des economia ajunge să graviteze în jurul statului, al contractelor publice și al influenței politice.
Nu aceasta este economia socială de piață pe care s-a construit Uniunea Europeană. Occidentul nu s-a dezvoltat prin clientelism, ci prin competiție, meritocrație, predictibilitate și instituții suficient de puternice încât să limiteze arbitrariul puterii politice.
Și atunci apare întrebarea pe care tot mai mulți cetățeni o formulează: de ce Uniunea Europeană pare atât de prudentă în fața acestor realități? De ce reacționează ferm atunci când unele guverne contestă deschis principiile europene, dar pare mult mai rezervată atunci când aceleași principii sunt afectate prin mecanisme mai puțin spectaculoase, însă la fel de nocive?
Poate că explicația este una pragmatică. România reprezintă un stat important pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene. Stabilitatea politică este considerată esențială într-un context regional dominat de războiul din Ucraina și de presiunile Federației Ruse. Bruxellesul preferă, probabil, dialogul în locul confruntării.
Dar există și riscul ca această prudență să fie interpretată drept toleranță.
Or, istoria demonstrează că marile probleme nu apar întotdeauna prin atacuri frontale asupra democrației. Uneori ele se instalează lent, prin ocuparea treptată a instituțiilor, prin politizarea administrației, prin transformarea resurselor publice în instrumente de fidelizare și prin diminuarea încrederii cetățenilor că legea se aplică egal tuturor.
Uniunea Europeană a creat mecanisme de protecție a statului de drept și de control al utilizării fondurilor europene tocmai pentru că a înțeles că democrația nu poate supraviețui doar prin organizarea periodică a alegerilor. Ea are nevoie de instituții independente, de administrații profesioniste și de o cultură politică în care interesul public prevalează asupra interesului de partid.
Marea întrebare rămâne dacă aceste mecanisme sunt aplicate cu aceeași exigență tuturor statelor membre sau dacă, din considerente geopolitice ori politice, unele derapaje sunt tolerate mai mult decât altele.
Aceasta este, poate, adevărata provocare a Uniunii Europene. Nu doar apărarea frontierelor sale externe, ci și apărarea propriilor valori în interiorul lor. Pentru că proiectul european nu poate fi consolidat dacă standardele diferă în funcție de conjunctură. Credibilitatea Uniunii se sprijină pe un principiu simplu: aceeași măsură pentru toți.
Dacă Europa își dorește cu adevărat o uniune bazată pe statul de drept, competență și responsabilitate, atunci nu este suficient ca guvernele să se declare proeuropene. Ele trebuie să guverneze în spiritul acestor valori. Altfel, există riscul ca Europa să fie slăbită nu de adversarii care o atacă din exterior, ci de contradicțiile pe care le acceptă în propriul său interior.
