La treizeci și șase de ani de la Revoluție, poate că unul dintre cele mai mari handicapuri ale societății românești nu mai este lipsa libertății, ci incapacitatea de a o folosi până la capăt. Am câștigat dreptul de a vorbi, de a critica, de a spune ceea ce gândim, de a pune întrebări și de a refuza minciuna, dar am rămas, în prea multe situații, prizonierii unei vechi reflexe: tăcem atunci când ar trebui să vorbim și ne prefacem că nu vedem atunci când adevărul ne-ar putea complica viața.
Nu ne mai este, poate, frică de Securitate, de partid, de miliție sau de închisoare. Ne este frică de șef, de vecin, de partid, de coleg, de pierderea unui avantaj, de un conflict, de o ușă care s-ar putea închide. Uneori nu este nici măcar frică. Este comoditate. Este acel calcul mărunt și profund omenesc: „De ce să mă bag? Nu este problema mea.” Și astfel, fiecare dintre noi își cumpără liniștea cu câte o tăcere.
Numai că societățile nu se degradează dintr-odată. Ele se degradează prin milioane de mici concesii făcute minciunii.
Vedem un om incompetent pus într-o funcție importantă și tăcem. Vedem un privilegiu nemeritat și spunem că „așa este sistemul”. Vedem un politician care minte și găsim imediat o explicație pentru care minciuna lui nu ne privește. Vedem un abuz și preferăm să întoarcem capul. Vedem un furt din bani publici și, dacă hoțul este „de-al nostru”, devenim brusc foarte filozofici în privința adevărului. Vedem impostura, dar ne prefacem că este competență; vedem corupția, dar o numim „aranjament”; vedem lașitatea, dar o confundăm cu prudența.
Și, încetul cu încetul, ajungem să trăim într-o societate în care adevărul devine incomod, iar minciuna devine funcțională.
Poate că aceasta este una dintre cele mai subtile forme de degradare morală: nu mai trebuie să ne oblige nimeni să mințim. Începem să o facem singuri, pentru că ne este mai convenabil. Nu mai trebuie să ne cenzureze nimeni. Ne autocenzurăm. Nu mai trebuie să ne spună cineva ce avem voie să vedem. Învățăm singuri să privim în altă parte.
Iar aici apare adevărata problemă: libertatea nu înseamnă doar absența fricii de a vorbi, ci și existența curajului de a spune ceea ce vezi.
Poți trăi într-o societate liberă și să fii, moral, un om captiv.
Captiv al intereselor, al comodității, al fricii de consecințe, al dorinței de a fi acceptat, al instinctului de a nu ieși din rând. Poți avea libertatea de exprimare și să nu ai curajul de a te exprima. Poți avea dreptul de a spune adevărul și să alegi tăcerea de fiecare dată când adevărul te costă ceva.
De aceea, adevărata libertate începe abia atunci când omul acceptă prețul ei.
Pentru că adevărul are aproape întotdeauna un preț. Uneori este mic: o ceartă, o antipatie, o ușă închisă. Alteori poate fi mare: pierderea unei funcții, a unui contract, a unei relații, a unei poziții sociale. Dar fără disponibilitatea de a plăti acest preț, libertatea rămâne doar o formalitate juridică.
Am ieșit din comunism, dar unele reflexe ale comunismului au rămas în noi. Nu neapărat ca ideologie, ci ca psihologie. Psihologia omului care știe că adevărul poate fi periculos și că este mai bine să tacă. Psihologia celui care se uită mai întâi în jur înainte să spună ce gândește. Psihologia celui care întreabă nu „Este adevărat?”, ci „Cui îi convine să spun asta?”.
Și poate că tocmai aici trebuie să privim cu cea mai mare sinceritate.
Revoluțiile schimbă regimuri. Educația, caracterul și curajul schimbă oamenii.
De aceea, după treizeci și șase de ani, întrebarea nu mai este doar ce am făcut cu libertatea pe care am câștigat-o, ci ce am făcut cu frica pe care am moștenit-o.
Am înlocuit frica de stat cu frica de consecințe? Am înlocuit obediența politică prin oportunism? Am învățat să fim liberi sau doar să ne descurcăm într-o lume liberă?
Pentru că există o diferență enormă între cele două.
Omul liber nu este cel care spune orice. Este cel care poate spune ceea ce crede adevărat chiar și atunci când nu-i convine, chiar și atunci când pierde ceva, chiar și atunci când cei din jur îl privesc cu ostilitate.
Iar o societate sănătoasă nu este aceea în care toată lumea gândește la fel, ci aceea în care oamenii au curajul să spună ceea ce văd fără să fie obligați să-și negocieze conștiința.
Poate că acesta este examenul pe care încă nu l-am trecut.
Nu mai avem nevoie de o nouă Revoluție. Avem nevoie de o revoluție interioară, mult mai dificilă și infinit mai puțin spectaculoasă: aceea prin care omul obișnuit să tacă începe să vorbească, omul obișnuit să închidă ochii începe să privească, iar omul obișnuit să spună „nu mă interesează” începe să înțeleagă că, într-o societate, nimic din ceea ce distruge adevărul nu rămâne, în cele din urmă, doar problema altora.
Pentru că adevărul nu moare numai atunci când este interzis. Uneori moare mult mai simplu: atunci când oamenii care îl cunosc aleg să tacă.
Iar o societate în care prea mulți oameni tac de frică, din interes sau din comoditate poate fi liberă în Constituție și profund captivă în conștiință.
Poate că acesta este, la treizeci și șase de ani de la Revoluție, unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le recunoaștem despre noi înșine: ne-am câștigat libertatea de a trăi în adevăr, dar încă ne este teamă să o folosim.
