Văd prea mulți, chiar periculos de mulți oameni cu pretenții de intelectuali, care fac astăzi abstracție de fapta lui Fritz și manifestă o satisfacție greu de disimulat față de îndepărtarea lui de la Primăria Timișoara. O asemenea atitudine, în care rezultatul juridic este privit ca o victorie în sine, indiferent de natura faptei care a generat situația și de consecințele ei asupra comunității, nu mi se pare deloc onorantă pentru niște oameni care pretind că judecă lucrurile cu inteligență, discernământ și, mai ales, cu simț moral.
Și aici ajungem la motivarea, cel puțin discutabilă, a instanței de judecată, care pare să fi forțat până la rigiditate latura scriptică a problemei — litera legii — lăsând în plan secund tocmai ceea ce face ca dreptul să nu fie o simplă colecție de formule juridice: spiritul legii, proporționalitatea, gravitatea concretă a faptei și efectul social al acesteia. O lege nu există într-un vid abstract, ci într-o societate reală, în care fiecare decizie juridică produce consecințe asupra unor oameni și asupra unei comunități. Tocmai de aceea, dreptatea nu poate fi redusă la un silogism birocratic în care, dacă sunt îndeplinite anumite condiții formale, orice altă considerație devine irelevantă.
Mai mult, cazul Fritz ar fi trebuit privit și prin prisma deciziei Curții Constituționale invocate în această speță, pentru că, dincolo de interpretarea strict juridică a textelor, există întotdeauna o dimensiune morală și socială a actului de justiție. Nu este suficient să demonstrezi că o anumită interpretare poate fi construită logic din litera unui text; trebuie să te întrebi și dacă rezultatul acelei interpretări servește efectiv dreptății, echității și interesului societății.
Astăzi văd însă mulți oameni fluturând argumentele judecătorilor ca pe niște adevăruri imbatabile, ca și cum simplul fapt că un raționament apare într-o hotărâre judecătorească l-ar transforma automat într-un adevăr moral și social. Este o formă de empirism juridic care confundă autoritatea instituției cu infailibilitatea argumentului. Or, istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori că și argumentele profund greșite pot fi construite logic, coerent și chiar aparent imbatabil.
În aceeași logică, și argumentele comuniștilor atunci când condamnau capitalismul puteau părea, pentru cei care acceptau premisele lor, perfect coerente și imbatabile. Aveau teorii, aveau demonstrații, aveau concepte, aveau justificări istorice și economice și, mai ales, aveau convingerea că dețin adevărul. Problema era că fundamentul lor era în mare măsură abstract și pur teoretic, desprins de complexitatea realității umane. Utopia funcționa impecabil pe hârtie, dar se prăbușea atunci când trebuia aplicată oamenilor reali, cu instinctele, interesele, libertățile și imperfecțiunile lor.
Iar când realitatea a refuzat să se conformeze teoriei, comuniștii nu și-au abandonat teoria, ci au început să forțeze realitatea să se conformeze ei. De aici până la totalitarism, propagandă, demagogie, represiune și controlul societății nu a mai fost decât un pas. Când ideologia devine mai importantă decât realitatea, iar teoria mai importantă decât omul, orice aberație poate fi justificată printr-un raționament aparent impecabil.
Tocmai de aceea, într-o societate democratică, nu ar trebui să ne bucure pur și simplu faptul că „a câștigat” o anumită interpretare juridică și că „a pierdut” un anumit om politic. Ar trebui să ne întrebăm dacă rezultatul este drept, dacă este proporțional, dacă servește interesului public și dacă nu cumva, în numele unei interpretări rigide a legii, sacrificăm tocmai spiritul de dreptate pe care legea ar trebui să-l apere.
Pentru că democrația nu înseamnă doar respectarea literei legii. Înseamnă și respectarea rațiunii pentru care legea există. Iar justiția care uită această diferență riscă să devină o formă sofisticată de mecanicism juridic: impecabilă în acte, dar surdă la realitate.
Iar intelectualul adevărat nu este cel care aplaudă orice decizie pentru simplul motiv că poartă ștampila unei instituții, ci cel care are suficientă independență de gândire încât să întrebe, chiar și atunci când majoritatea aplaudă: este legal, poate; dar este oare și drept?
Și vreau să precizez un lucru, pentru ca nimeni să nu poată răstălmăci sensul acestor rânduri: nu scriu pentru că sunt userist, nu scriu pentru că apăr corupții și, cu atât mai puțin, pentru că vreau să fiu avocatul lui Fritz. Scriu pentru că m-am lovit de prea multe ori, în cei peste patruzeci de ani în care am trăit în contact direct cu mecanismele statului și ale justiției, de acest mod de operare pentru a mai putea să-l ignor sau să mă prefac că nu-l văd. Știu cum arată o justiție care nu mai judecă doar fapta, ci și omul, funcția, interesul politic sau conveniența momentului; știu cum arată atunci când litera unui text este scoasă din spiritul legii și transformată într-un instrument de justificare a unei decizii deja dorite.
Nu apăr un partid și nu apăr un politician. Apăr un principiu. Pentru că, atunci când justiția devine obedientă față de politic, indiferent cine este politicianul și indiferent ce partid se află la putere, problema nu mai este a celui judecat, ci a întregii societăți. Iar când oamenii ajung să se bucure că un adversar politic este lovit de o decizie judecătorească, fără să mai întrebe dacă acea decizie este dreaptă, proporțională și moral justificată, înseamnă că au început să confunde justiția cu răzbunarea politică.
Scriu, așadar, pentru că am învățat să privesc dincolo de justificările oficiale și de argumentele aparent impecabile, să caut ceea ce se află în spatele lor și, mai ales, să disting între ceea ce este legal în aparență și ceea ce este drept în substanță. Iar adevărul nu devine mai puțin adevărat doar pentru că este îmbrăcat într-o motivare juridică sofisticată.
Poate tocmai aceasta este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale unei democrații: nu momentul în care cineva încalcă pe față legea, ci momentul în care legea poate fi folosită, prin interpretări arbitrare și prin obediență instituțională, pentru a produce rezultate care contrazic însăși ideea de dreptate. Din acel moment, litera legii nu mai apără libertatea, ci începe să devină instrumentul prin care libertatea poate fi restrânsă.
Iar când litera legii ajunge să ucidă spiritul dreptății, autocrația nu mai trebuie să vină cu tancurile. Poate veni în costum, cu dosare, ștampile și motivări impecabile.
