Senatorul Zamfir, devenit în ultima vreme un soi de portavoce cu spume la gură a PSD pe televiziunile mercenare, pare să fi primit o misiune simplă: atunci când argumentele lipsesc, să ridice vocea; când realizările nu există, să ridice tonul; iar când adversarul nu poate fi combătut prin idei, să fie înecat în invective, etichete și demonizare.
Uitați-vă la el când vorbește despre USR! Fizionomia se schimbă, vocea se încordează, iar furia și ura par să-i invadeze fiecare frază. Nu mai ai impresia că asistăm la o dezbatere politică, ci la audierea unui membru al unei familii politice căreia cineva i-a intrat fără voie pe teritoriu.
Și aici apare comparația cu Cosa Nostra — nu în sensul că PSD ar fi literalmente o organizație mafiotă și nici că Zamfir ar fi un mafiot în sens penal, ci ca metaforă pentru un anumit reflex de putere: adversarul nu este privit ca un competitor legitim, cu dreptul de a exista și de a câștiga alegeri, ci ca o amenințare care trebuie eliminată din peisaj prin orice mijloace politice disponibile.
În lumea Cosa Nostra, regula era simplă: loialitate față de familie, controlul teritoriului și eliminarea celui care amenință ordinea existentă. În politica de tip clientelar, armele sunt altele: televiziuni obediente, propagandă, denigrare, etichetare, manipulare, presiune instituțională, blocarea reformelor, conservarea privilegiilor și transformarea adversarului politic într-un dușman al poporului.
Nu trebuie să existe pistoale pentru ca mecanismul mental să fie asemănător. În politică, uneori glonțul este înlocuit cu microfonul, pistolul cu instituția, iar execuția cu compromiterea publică.
Adversarul trebuie făcut nefrecventabil. Trebuie demonizat. Trebuie prezentat drept incompetent, vândut, trădător, periculos, extremist, „userist”, „soroșist”, „globalist” sau orice altă etichetă care poate înlocui o dezbatere serioasă.
Pentru că scopul nu mai este să demonstrezi că ai dreptate. Scopul este ca adversarul să nu mai aibă dreptul să fie ascultat.
Aici se află una dintre cele mai toxice asemănări cu mentalitatea clanurilor: nu concurezi cu adversarul, îl elimini.
Iar eliminarea nu trebuie să fie fizică pentru a fi brutală. Poate fi electorală, mediatică, administrativă, instituțională, profesională sau morală. Îi distrugi reputația, îi lipești o etichetă, îi inventezi intenții, îi răstălmăcești declarațiile și repeți suficient de mult minciuna până când ea începe să semene cu adevărul.
Este mecanismul clasic al politicii primitive: dacă nu poți învinge ideea, distruge omul care o exprimă.
Iar USR pare să fi devenit pentru PSD exact acest tip de adversar incomod: unul care a intrat într-un teritoriu considerat, vreme de decenii, proprietate politică aproape exclusivă.
Acolo unde PSD vedea o sinecură, USR vede o cheltuială.
Acolo unde PSD vedea o funcție de partid, USR vedea o numire politică.
Acolo unde PSD vedea clientelă, USR vedea privilegiu.
Acolo unde PSD vedea un robinet al banului public, USR a încercat să pună un robinet pe robinet.
Și atunci începe războiul.
Pentru că un sistem clientelar nu se teme atât de mult de un adversar care îl critică, cât se teme de unul care îi închide robinetele.
De aceea, în această metaforă, PSD seamănă mai puțin cu un partid care își dispută democratic ideile cu USR și mai mult cu o familie politică ce-și apără teritoriul. Iar Zamfir pare să fi primit rolul de băiat de la intrare: să latre cât poate de tare la cei care încearcă să intre. Ba chiar să și muște.
Numai că România nu este proprietatea niciunei „familii”.
Statul nu este teritoriu de clan. Bugetul nu este pradă. Funcția publică nu este moștenire de familie. Iar cetățeanul nu este membru al unei bande obligat să jure credință șefului.
Aici este, de fapt, diferența fundamentală dintre democrație și mentalitatea de clan.
În democrație, adversarul politic trebuie învins prin argumente și alegeri.
În mentalitatea de clan, adversarul trebuie făcut să dispară din peisaj.
Iar când un politician ajunge să vorbească despre adversarii săi cu o asemenea furie, merită să ne întrebăm nu doar ce spune, ci și ce anume simte că pierde.
Pentru că, uneori, furia politică nu vine din iubirea pentru adevăr. Vine din frica de a pierde teritoriul, privilegiul și accesul la pradă.
Iar dacă acesta este motivul, atunci înțelegem și de ce USR deranjează atât de tare. Nu pentru că ar fi perfect. Ci pentru că, pentru prima dată după multă vreme, cineva a intrat în bucătăria în care aceeași familie politică a gătit singură, decenii întregi, și a întrebat cine plătește nota.
