Este suficient să intri câteva minute pe TikTok, Facebook sau pe oricare dintre marile rețele de socializare pentru a descoperi un spectacol intelectual care, dacă n-ar fi atât de trist, ar putea fi considerat o formă involuntară de comedie: oameni care nu reușesc să scrie două rânduri fără greșeli elementare îți explică doct cum funcționează economia, politica, justiția, geopolitica, medicina și, desigur, cum trebuie condusă țara, iar dacă îndrăznești să le contrazici „adevărul”, nu primești argumente, ci înjurături, etichete, insulte și, uneori, amenințări.
Nu este doar o problemă de educație. Este ceva mai profund și mai îngrijorător: prăbușirea autorității argumentului și înlocuirea lui cu autoritatea tupeului.
În lumea reală, dacă nu știi ceva, există o șansă să taci, să întrebi sau să înveți. Pe rețelele sociale se întâmplă adesea exact invers: cu cât omul știe mai puțin, cu atât poate fi mai sigur că știe totul. Ignoranța nu mai produce modestie, ci certitudine. Necunoașterea nu mai este o limită, ci devine o identitate.
Și aici apare una dintre cele mai stranii mutații ale epocii digitale: omul care nu are argumente nu mai simte că are o problemă; consideră că problema este interlocutorul care îi cere argumente.
Dacă spui că o afirmație este falsă, ești „vândut”. Dacă vii cu date, ești „telectual”. Dacă citezi o lege, ești „habarnist”. Dacă vorbești civilizat, ești suspect. Dacă ai educație, devii automat parte dintr-o „elită”. Iar dacă nu ești de acord cu turma, devii dușman.
În special în discuțiile politice, această degradare devine aproape grotescă. Oamenii nu mai apără idei, ci triburi. Nu mai contează dacă liderul lor spune adevărul sau minte, dacă o măsură este bună sau proastă, dacă o informație poate fi verificată sau este o invenție. Contează că „al nostru” a spus-o. Iar dacă cineva demonstrează contrariul, reacția nu este reconsiderarea opiniei, ci atacul asupra persoanei.
Aici se întâlnește prostia cu propaganda.
Propaganda nu are nevoie de oameni foarte inteligenți. Are nevoie de oameni furioși, frustrați și suficient de convinși încât să repete ceea ce li se spune. Iar rețelele sociale au creat mediul perfect pentru această industrie a resentimentului: algoritmul nu premiază neapărat adevărul, competența sau nuanța, ci reacția. Cu cât un mesaj provoacă mai multă furie, cu atât circulă mai repede.
De aceea, o idee bine argumentată poate trece aproape neobservată, în timp ce o enormitate scrisă cu majuscule și garnisită cu trei înjurături poate deveni virală.
Este o situație aproape kafkiană: cel care țipă mai tare pare să aibă mai multă dreptate decât cel care gândește mai bine.
Iar de aici până la agresivitate este doar un pas. Când nu mai poți combate ideea, îl ataci pe om. Când nu poți demonstra că ai dreptate, îl faci prost pe celălalt. Când nu poți răspunde la întrebare, îl acuzi că este „dușman”. Iar când nici asta nu mai este suficient, apar amenințările.
În realitate, vulgaritatea este adesea refugiul ultim al celui care a rămas fără argumente.
Un om cultivat poate fi și prost. Un om fără studii poate fi profund inteligent. Diploma nu garantează caracterul și nici inteligența. Dar există o diferență fundamentală între omul care știe că nu știe și omul care nu știe și este absolut convins că știe. Primul mai poate învăța. Al doilea trebuie mai întâi să-și învingă certitudinea.
Și poate că aceasta este una dintre marile probleme ale societății contemporane: nu faptul că există oameni ignoranți, ci faptul că ignoranța a căpătat microfon, audiență și sentimentul că are dreptul să-i judece pe cei care știu mai mult.
Înainte, prostia rămânea de multe ori în cercul restrâns al celor care o împărtășeau. Astăzi are internet de mare viteză, cameră video, algoritm și milioane de spectatori.
Iar uneori are și ambiții politice.
Poate tocmai de aceea trebuie să învățăm să facem o diferență esențială între libertatea de exprimare și pretenția ca orice opinie să aibă aceeași valoare. Toți avem dreptul să vorbim. Dar nu toate ideile merită aceeași credibilitate. O afirmație nu devine adevărată pentru că este repetată de zece mii de oameni, iar o minciună nu devine adevăr pentru că a strâns un milion de vizualizări.
Democrația are nevoie de libertatea cuvântului, dar supraviețuiește numai dacă oamenii mai au și capacitatea de a distinge între argument și zgomot.
Altfel, riscăm să ajungem într-o lume în care cel mai vocal devine expert, cel mai agresiv devine autoritate, iar cel care gândește înainte să vorbească este considerat suspect.
Și atunci nu mai avem o societate care discută.
Avem doar o mulțime care urlă.
Iar într-o mulțime care urlă, adevărul nu mai este ceea ce poate fi demonstrat.
Este ceea ce reușește să se audă cel mai tare.
