Suntem, geografic, aproape obscen de aproape de Europa. Câteva sute de kilometri, o autostradă, un avion de două ore și jumătate, câteva poduri peste Dunăre și, teoretic, am ajuns în lumea civilizată. Avem steagul Uniunii Europene pe instituții, fonduri europene în bugete, pașapoarte europene în buzunare, mașini europene în parcări și telefoane occidentale în mâini. Și totuși, în foarte multe cazuri, între noi și spiritul Europei există o distanță infinit mai mare decât cea dintre București și Paris: o distanță mentală.
Este una dintre marile contradicții ale României contemporane: am reușit să intrăm în Europa cu viteza internetului, dar n-am reușit întotdeauna să ne mutăm și mental în ea. Am importat instituții, proceduri, tehnologii, automobile, mall-uri, espressoare, avioane low-cost și concedii în Italia, dar spiritul care face toate aceste lucruri posibile — respectul pentru regulă, pentru celălalt, pentru muncă, pentru competență și pentru spațiul public — a rămas, în prea multe locuri, la vamă.
Și aici apare problema pe care nu prea ne place s-o discutăm: civilizația nu este infrastructură, ci comportament.
Poți să torni asfalt european peste o mentalitate feudală și să obții o șosea europeană pe care se circulă ca în Evul Mediu. Poți să construiești spitale moderne și să păstrezi în ele reflexul șpăgii. Poți să introduci concursuri pentru ocuparea funcțiilor publice și să păstrezi în spatele concursului nepotismul. Poți să ai universități, doctorate, calculatoare și baze de date, iar omul să continue să creadă că „șmecheria” este forma supremă a inteligenței.
De fapt, poate că aici este adevărata noastră problemă: nu ne lipsește atât educația, cât ne lipsește cultura regulii.
Există în societatea românească un reflex vechi, aproape genetic în sens cultural, nu biologic: regula este bună atâta timp cât se aplică altuia. Când ne avantajează, îi spunem „lege”. Când ne încurcă, îi spunem „abuz”. Când îl sancționează pe vecin, cerem fermitate. Când ne sancționează pe noi, descoperim brusc drepturile omului, statul paralel, conspirația mondială și, dacă mai este nevoie, mâna lui Soros.
În Europa civilizată, regula este o limită pe care o accepți tocmai pentru că înțelegi că și celălalt are drepturi. La noi, regula este adesea percepută ca o umilință personală. Dacă cineva îți spune că nu ai voie să parchezi pe trotuar, nu te întrebi de ce trebuie protejat pietonul. Te întrebi cine i-a dat lui dreptul să-ți spună ție ce să faci. Dacă există o coadă, primul impuls nu este să o respecți, ci să cauți o scurtătură. Dacă există o procedură, trebuie găsită portița. Dacă există o interdicție, trebuie găsit omul care „se poate rezolva”.
Iar dacă nu găsești omul, începi să-l înjuri pe sistem.
Este fascinant cum, în România, incompetența individuală se transformă atât de repede în revoltă împotriva regulilor. Omul care nu poate concura cu ceilalți prin competență descoperă că meritocrația este „elitism”. Cel care nu poate ține pasul cu profesioniștii descoperă că aceștia sunt „sistemul”. Cel care nu înțelege o problemă economică o explică prin „globalism”. Cel care nu suportă succesul altuia îl suspectează imediat de furt. Iar cel care nu poate construi nimic este întotdeauna foarte bine pregătit să distrugă ceea ce au construit alții.
Așa apare frustrarea.
Și frustrarea, în era rețelelor sociale, a primit ceea ce îi lipsea: o scenă și un microfon.
Facebook-ul a devenit, pentru o parte a societății, cabinet de psihoterapie colectivă, tribunal popular, academie de economie, institut de geopolitică și cârciumă de cartier, toate în același timp. Înainte, omul își spunea nemulțumirea la masa din fața blocului. Astăzi o spune la 3.000 de oameni, dintre care 2.700 au aceeași problemă și nicio soluție.
Și atunci se întâmplă ceva aproape comic, dacă n-ar fi atât de trist: Europa devine vinovată pentru faptul că România nu seamănă încă suficient cu Europa.
Regulile europene sunt „dictatură”. Disciplina este „opresiune”. Concurența este „nedreaptă”. Profesionalismul este „aroganță”. Intelectualul este „elitist”. Omul educat este „vândut”. Funcționarul care respectă procedura este „slugă”. Iar politicianul care promite că va desființa toate regulile devine, peste noapte, campionul libertății.
Este, probabil, singurul loc în care libertatea poate ajunge să însemne libertatea de a încălca regulile care îi protejează pe ceilalți.
Dar poate cea mai dureroasă formă a acestei rupturi este ura față de valoare.
Într-o societate sănătoasă, succesul celui competent ar trebui să fie o sursă de inspirație. La noi, succesul altuia devine foarte repede un motiv de suspiciune. „Cine știe ce pile are?”, „Pe cine cunoaște?”, „Ce-o fi făcut?” Rareori întrebăm: „Ce a făcut bine?”
Ne este mai ușor să demolăm piedestalul decât să urcăm pe el.
De aici și această nevoie permanentă de a coborî totul la nivelul celui mai slab: dacă unul este competent, trebuie suspectat; dacă unul este bogat, trebuie înjurat; dacă unul este educat, trebuie ironizat; dacă unul vorbește corect, trebuie acuzat că „se crede superior”; dacă unul respectă regulile, trebuie întrebat ironic dacă „s-a născut în Germania”.
Este mecanismul perfect al mediocrității: dacă nu pot deveni mai bun decât tine, voi încerca să demonstrez că faptul că ești mai bun nu contează.
Iar aici se întâlnesc populismul, resentimentul și incultura. Toate trei au aceeași nevoie: să distrugă criteriul prin care oamenii pot fi comparați. Pentru că, atunci când nu mai există criterii de valoare, nimeni nu mai poate fi considerat incompetent. Toți devenim egali. Nu în drepturi — ceea ce ar fi minunat — ci în mediocritate.
Asta este confuzia fundamentală: egalitatea în drepturi nu înseamnă egalitate în valoare, competență, inteligență sau rezultate.
Europa modernă s-a construit tocmai pe ideea contrară: poți fi egal în fața legii și profund diferit ca aptitudini, muncă, disciplină, educație și performanță. Iar societatea trebuie să știe să recompenseze aceste diferențe fără să transforme diferența de performanță într-o diferență de demnitate umană.
Noi avem încă dificultăți serioase în a separa cele două lucruri.
De aceea, pentru unii, civilizația occidentală este greu de suportat. Nu pentru că ar fi complicată, ci pentru că te obligă să fii responsabil de tine însuți. Nu poți da vina permanent pe partid, pe stat, pe vecin, pe Bruxelles, pe americani, pe ruși, pe Soros, pe vreme, pe trecut și pe soartă.
La un moment dat trebuie să te uiți în oglindă.
Iar oglinda este, uneori, cel mai antinațional obiect inventat vreodată.
Poate tocmai de aceea avem nevoie să discutăm mai puțin despre „români versus străini” și mai mult despre românii care vor să trăiască într-o societate civilizată versus românii care vor toate avantajele civilizației fără niciuna dintre obligațiile ei.
Pentru că nu există civilizație fără autocontrol. Nu există libertate fără responsabilitate. Nu există democrație fără respectarea regulilor. Nu există meritocrație fără acceptarea faptului că unii vor fi mai buni decât noi. Și nu există progres fără capacitatea de a recunoaște că, uneori, problema nu este la ceilalți.
Este la noi.
Europa nu ne mai ține la ușă.
Ne-a deschis ușa.
Problema este că unii dintre noi am intrat doar cu trupul. Mintea a rămas încă în curtea din spatele blocului, certându-se cu vecinul pentru locul de parcare.
