Poate că cea mai sintetică radiografie a mandatului lui Sorin Grindeanu la Ministerul Transporturilor a fost făcută de un europarlamentar, care afirma că ministerul, sub conducerea sa, a pierdut banii pentru metroul de la Cluj, pentru trei dintre cele patru loturi ale liniei feroviare Caransebeș–Timișoara–Arad și a ajuns să aibă fonduri blocate din cauza unor numiri netransparente în conducerile CNAIR, CNIR, CFR, Metrorex și CFR Călători.
Dacă acesta este bilanțul, întrebarea firească este: de ce? Și ce legătură are acest bilanț cu vocalizele lui Grindeanu la adresa lui Bolojan și a USR? Pentru că, înainte de a ne explica cine este vinovat pentru toate relele României și înainte de a ne ține lecții despre competență, eficiență și interesul național, poate că ar fi util să privim puțin înapoi și să vedem ce a făcut fiecare cu responsabilitatea pe care a avut-o în mâini.
Da, nu avem probe că în spatele acestor eșecuri s-ar afla interese personale sau de partid și, prin urmare, nu putem transforma suspiciunea în acuzație. Dar nici nu trebuie să fii un geniu al perspicacității pentru a observa că, acolo unde se află contracte publice de miliarde, numiri politice, firme favorizate și bani publici care circulă cu o generozitate suspectă, întrebările despre mecanismele din spatele deciziilor devin perfect legitime.
Mai ales atunci când, în jurul unor asemenea contracte, apar averi, opulență și un stil de viață care contrastează violent cu modestia pe care ar presupune-o funcția publică, întrebarea devine aproape inevitabilă: să fie oare toate acestea doar coincidențe?
Poate că da. Poate că nu.
Dar tocmai pentru a separa coincidența de corupție există instituții precum DNA, DIICOT și ANI, plătite din bani publici pentru a verifica averile, conflictele de interese, traseul banilor și eventualele mecanisme prin care resursele statului sunt deturnate în folosul unor persoane sau grupuri. Într-un stat de drept, răspunsul la asemenea întrebări nu ar trebui dat nici de Facebook, nici de partide, nici de adversarii politici, ci de instituțiile abilitate, prin probe, anchete și hotărâri ale justiției.
Însă, marea problemă apare atunci când aceste instituții ajung să fie percepute ca instrumente ale puterii politice, iar justiția pare să funcționeze cu două măsuri: una pentru adversarii PSD și alta pentru oamenii PSD. Atunci ne întoarcem la una dintre cele mai urâte boli ale României postcomuniste: justiția selectivă.
Iar aici comparația cu vechea Procuratură și cu Securitatea trebuie făcută: nu pentru a spune că România de astăzi este identică României comuniste, ci pentru a observa mecanismul. În comunism, instituțiile represive nu căutau adevărul, ci confirmarea voinței politice. Astăzi, într-o democrație, orice suspiciune că instituțiile anticorupție ar selecta țintele în funcție de culoarea politică e la fel de gravă, pentru că distruge exact lucrul pe care aceste instituții ar trebui să-l apere: încrederea în stat și în egalitatea oamenilor în fața legii.
De aceea, întrebarea despre Grindeanu nu este doar despre Grindeanu. Este despre un sistem în care ministerele administrează miliarde, companiile de stat devin teritorii politice, funcțiile sunt împărțite între partide, iar contractele publice pot transforma un om politic într-un om foarte bogat. Iar aici apare o întrebare pe care vocalizele lui Grindeanu împotriva lui Bolojan și a USR nu reușesc să o ascundă: este el cu adevărat preocupat de binele cetățenilor sau acesta este doar pretextul unei lupte pentru păstrarea controlului asupra banilor publici și a rețelei de clientelă politică?
Pentru că, dacă privim lucrurile prin această lentilă, atacurile lui Grindeanu la adresa lui Bolojan și a USR capătă o cu totul altă semnificație. Nu mai par doar declarațiile unui politician preocupat de soarta României, ci pot fi citite și ca reacția unui sistem care își vede amenințate privilegiile, contractele și mecanismele de distribuire a banului public. Iar miza nu ar fi, în această interpretare, binele cetățeanului, ci păstrarea banilor și contractelor în zona clientelei politice — aceeași clientelă despre care există întrebări legitime privind atribuirea unor contracte uriașe, inclusiv cele pentru trei dintre cele patru loturi ale liniei feroviare Caransebeș–Timișoara–Arad, precum și privind numirile netransparente în conducerile CNAIR, CNIR, CFR, Metrorex și CFR Călători.
Dacă aceste lucruri sunt simple coincidențe, ele trebuie demonstrate prin transparență și prin verificări independente. Dacă însă există un mecanism prin care clientela politică este așezată strategic în locurile de unde poate controla contractele și fluxurile de bani, atunci avem de-a face cu ceva mult mai grav decât cu incompetență administrativă: avem un sistem construit pentru ca banul public să poată fi drenat către cei privilegiați cu cât mai puțină opoziție și cât mai puțin control.
Și poate că tocmai aici trebuie căutat adevăratul motiv pentru care Grindeanu este atât de vocal împotriva lui Bolojan și a USR. Nu neapărat pentru că aceștia ar face rău României, ci, ipotetic, pentru că ar putea deranja un sistem din care unii oameni au prosperat extraordinar de bine.
Iar dacă aceasta este doar o presupunere, cu atât mai simplu: să fie verificată.
Dacă totul este legal, cu atât mai bine: atunci o verificare serioasă ar trebui să poată demonstra fără probleme acest lucru.
Dar dacă există ceva ilegal, atunci nu este suficient ca DNA, DIICOT, ANI sau alte instituții să ne explice că nu au văzut nimic.
Pentru că, în România, problema nu mai este doar cât de mult se fură din banii publici. Problema este dacă mai există cineva dispus să caute unde au dispărut.
sursa foto:google.ro
