Dincolo de polemica iscată în jurul taxării inverse a TVA, simplul fapt că au reacționat doi finanțiști cu pedigree — fostul șef al Inspecției Fiscale din ANAF, fost comisar general adjunct al Gărzii Financiare și fost șef la Antifraudă, Marian Morcoașă, respectiv un fost ministru al Finanțelor și fost șef al DGRFP Prahova, Gheorghe Ialomițeanu — arată că subiectul nu doar că este viu, ci și că apasă pe nervi sensibili. Și nu oricum, ci exact ca un dinte cariat într-o recepție de lux: toți zâmbesc protocolar, dar fiecare simte durerea în felul lui.
Mai mult decât atât, reacțiile lor spun, de fapt, povestea a două filozofii complet diferite despre combaterea evaziunii fiscale. Marian Morcoașă reprezintă profesionistul format în tranșeele războiului cu frauda fiscală, omul care a văzut, direct, mecanismele jafului organizat și care a acumulat frustrări uriașe în confruntarea cu rețelele de evazioniști, frustrări generate mai ales de reticența miniștrilor și a factorului politic, care frânau constant activitatea structurilor operative atunci când controalele începeau să deranjeze prea sus. Este tipul de funcționar care a înțeles că evaziunea fiscală nu se combate cu seminarii, cafele instituționale și fraze diplomatice, ci cu măsuri ferme, controale reale și asumarea conflictului cu rețelele de interese.
De cealaltă parte, Gheorghe Ialomițeanu întruchipează perfect modelul „pacifistului” administrativ, al omului care a căutat mereu soluții de compromis, menite să împace și capra, și varza, adică și evazionistul și statul. Și clientela politică, și discursul public despre „reformă”. Numai că aceste compromisuri aparent înțelepte nu făceau, în realitate, decât să stimuleze frauda fiscală, să conserve mecanismele prin care se scurgeau miliarde și să ofere permanent senzația că statul luptă cu evaziunea, având însă grijă să nu o rănească prea tare. În România fiscală, de multe ori, războiul împotriva fraudei a semănat suspect de mult cu un meci demonstrativ în care arbitrul îi roagă discret pe atacatori să nu transpire prea tare.
Iar ironia amară a acestei povești este că, într-o societate obișnuită să confunde liniștea cu competența și compromisul cu diplomația, ghiciți cine este și astăzi înjurat și cine încă aplaudat. Cel care a deranjat rețele, a făcut confiscări, dosare și controale reale a rămas personajul incomod, detestat de cei care prosperau din haosul fiscal. În schimb, „pacifiștii” administrativi, maeștrii echilibrului steril și ai nehotărârii elegante, sunt încă prezentați drept oameni „rezonabili”, „echilibrați” și „de dialog”. În România, uneori, dacă te înjură evazioniștii și profitorii sistemului, e posibil să fi făcut exact ce trebuia pentru stat.
Asta înseamnă că discuția nu mai poate fi împinsă sub preșul birocratic, printre circulare, grupuri de lucru și simulări fără sfârșit. E timpul să spunem lucrurilor pe nume. Nu folosește nimănui să menținem, cu încăpățânarea unui paznic de muzeu care lustruiește ruine, un sistem falimentar, în care statul pierde 6 miliarde euro anual, în condițiile în care există soluții simple și eficiente. România nu mai are nevoie de filozofia administrării eșecului, ci de curajul reformării lui.
Este incontestabil, în pofida muțeniei aproape monahale a autorităților publice, că TVA reprezintă izvorul principal al evaziunii fiscale din România. Un fel de Dunăre fiscală care se varsă, liniștit și nestingherit, în delta conturilor offshore, a insolvențelor regizate și a firmelor-fantomă. Iar dacă ne uităm atent, observăm că între evazioniști și anumite segmente ale autorităților — de la inspectori fiscali până la judecători — plutește o complicitate suspectă, ca un parfum greu într-o cameră fără ferestre.
Dovada nu stă doar în procentul de 34% (aprox: 6 miliarde euro) comunicat de Eurostat, reprezentând TVA colectată și neîncasată, ci și în uriașul volum de TVA pierdut prin insolvențe, cesionări fictive și dispariții strategice de firme. Date pe care și ANAF, și Ministerul Finanțelor le dețin integral, dar pe care le păzesc cu o discreție aproape romantică. O transparență atât de redusă încât ai impresia că nu gestionează bani publici, ci rețeta Coca-Cola.
Iar din această ceață convenabilă se hrănesc toți avocații diavolului fiscal, cei care predică menținerea actualului sistem de colectare al TVA cu zelul unor preoți medievali care apără dreptul Inchiziției de a folosi focul „în interesul ordinii publice”. Interesant este că printre cei mai vocali susținători ai actualului sistem se află numeroși foști șefi din MF și ANAF, mulți promovați politic, proveniți exact din mediul care, ani la rând, fie a tolerat, fie a protejat rețelele de sustragere a TVA.
Pentru că adevărul crud, pe care toată lumea îl știe și puțini îl spun, este că TVA-ul furat nu rămâne niciodată integral la cel care îl fură. El circulă. Se distribuie. Se evapora elegant prin consultanță, audit, optimizări fiscale și onorarii doct explicate în PowerPoint-uri colorate. O parte consistentă ajunge și la firmele de contabilitate, audit și consultanță care susțin cu o emoționantă consecvență menținerea actualului sistem. În aceste condiții, obiectivitatea unor personaje precum Mariana Vizoli devine mai mult decât discutabilă. Când ai în portofoliu firme asupra cărora planează suspiciuni serioase privind „optimizările fiscale” pe TVA, minimul bunului-simț ar fi rezerva, nu predica.
Făcând însă abstracție de personaje, orgolii și pedigree-uri administrative, în urma comentariilor mele, la obiect, am așteptat argumente serioase. Nu grimase tehnocrate, nu ridicări academice din sprânceană și nici eterna poezie birocratică a lui „s-ar putea că…” sau „e nevoie de simulări”. Cu alte cuvinte: habar nu avem exact ce efecte ar avea, dar suntem categoric împotrivă. O performanță intelectuală remarcabilă — să aperi cu fanatism un sistem care produce pierderi colosale, invocând teama de a schimba ceva ce – presupunem – oricum nu funcționează.
Singurul argument plauzibil invocat constant este că Comisia Europeană ar fi reticentă la introducerea taxării inverse generalizate și că „s-ar putea să nu aprobe”. Un fel de filozofie administrativă a neputinței preventive: „Avem nevoie de soluție, dar dacă Bruxelles-ul nu ne lasă?”. În logica asta, dacă pompierii ar gândi la fel, ar lăsa casa să ardă până vine aprobare de la urbanism.
Pornind de la efect — acel 34% neîncasat — și ajungând inevitabil la cauză, adică actualul sistem falimentar de colectare, este evident că trebuie făcut ceva. Iar în condițiile în care legislația TVA a fost transformată într-o varză fiscală de către exact specialiștii și consultanții care astăzi apără sistemul, iar modificările structurale sunt aproape imposibile cu actuala configurație parlamentară și administrativă din MF și ANAF, taxarea inversă rămâne soluția cea mai simplă și mai eficientă.
Reticența Comisiei Europene este folosită, de fapt, ca o marotă comodă. O perdea de fum după care se ascund cei care profită de actualul mecanism. Și realitatea contrazice această sperietoare birocratică. România a obținut derogare pentru aplicarea taxării inverse la cereale încă din 2011. Mai mult, în 2018, ministrul de atunci al Finanțelor, Eugen Teodorovici, a susținut și a obținut de la Comisia Europeană, împreună cu Cehia, aprobarea mecanismului de taxare inversă generalizată a TVA. În aceste sens citez un articol din profit. ro din 02.10.2018 „Consiliul miniștrilor Finanțelor din UE (Ecofin) a decis modificarea Directivei TVA pentru a permite statelor care se confruntă cu o fraudă masivă în domeniul TVA să introducă mecanismul de taxare inversă generalizată. România, țara cu cel mai mare procentaj de TVA necolectată din UE, nu va putea folosi acest instrument foarte eficient de combatere a fraudei, deoarece nu îndeplinește unul dintre criterii, și anume frauda de tip carusel, care ar trebui să aibă o pondere mai ridicată de 25% din TVA necolectată. Cele mai recente date ale Comisiei Europene arată că România pierde pe an circa 6 miliarde de euro din TVA necolectată la buget…” (https://www.profit.ro/taxe-si-consultanta/ue-permite-statelor-aplice-taxarea-inversa-tva-romania-pierde-6-miliarde-euro-anual-tva-necolectata-insa-dreptul-aplice-mecanismul-combatere-fraudei-teodorovici-acuza-ecofin-18481466)
Măsura nu a mai fost implementată, oficial, din cauza imposibilității unui control electronic strict. În opinia mea, adevărul este însă altul: aceleași cercuri care astăzi se opun și atunci și-au simțit amenințate profiturile rezultate din consultanța pe tema TVA. Pentru că o taxare inversă generalizată ar seca exact mlaștina din care se hrănesc armate întregi de „optimizatori fiscali”, intermediari și experți în evaporarea obligațiilor fiscale.
Nu vreau să reiau disputa privind inițiativa din 2010 referitoare la taxarea inversă la cereale. Premierul Emil Boc poate confirma oricând că inițiativa a aparținut șefului ANAF de atunci, Sorin Blejnar, și nu lui Gheorghe Ialomițeanu. Iar pe Boc nu l-au convins structurile tehnice din MF, cum încearcă unii să rescrie astăzi istoria, ci presiunea realității și argumentele venite din zona industriei de morărit și panificație.
Din păcate, Gheorghe Ialomițeanu se contrazice grav. Pe de o parte declară taxarea inversă la cereale „o măsură excelentă”, iar pe de altă parte susține că taxarea inversă generalizată nu este oportună și mai adaugă și că CE nu va fi de acord, deși Comisia a fost de acord în 2018, lucru pe care D-l Ialomițeanu se face că nu-l știe (n-a mai citit Directiva 112 actualizată?). Când spune adevărul? Sau poate adevărul depinde, ca prognoza ANM, de direcția vântului politic?
Cei care l-au cunoscut îndeaproape afirmă altceva: că nu a avut niciodată vreo inițiativă autentică de combatere serioasă a evaziunii fiscale. Din contră. Când s-a discutat introducerea declarației generale privind veniturile persoanelor fizice, după un schimb de experiență cu autoritățile din Franța — acel „moment zero” care ar fi eliminat miracolele fiscale cu mătușa Tamara, moștenirile fictive, celebra doctrină „eu sunt mama” și alte fenomene paranormale prin care politicieni, interlopi, evazioniști și clientela politică își justifică averile — Ialomițeanu nu doar că s-a opus, ci i-a și certat pe cei din ANAF care au venit cu propunerea.
N-a fost nici reformator, nici vizionar. A fost doar un executant politic. Un oportunist administrativ care îl invidia pe Sorin Blejnar nu doar profesional, ci și pentru faptul că Blejnar avea acces direct la premierul Boc și la președintele Traian Băsescu.
Și tocmai pentru că trebuie „să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, repet ceea ce am spus și altădată: dincolo de toate păcatele sale, Sorin Blejnar a avut și reușite. Iar una dintre cele mai importante a fost susținerea taxării inverse la cereale, măsură care a redus masiv frauda fiscală din domeniu.
Gheorghe Ialomițeanu habar nu are — sau se preface admirabil — că taxarea inversă la cereale nu s-a născut din seminarii elegante și nici din brainstorming-uri ministeriale cu cafea și croissante, ci din activitatea concretă a Gărzii Financiare între 2009 și 2011. Din sute de confiscări de TIR-uri, sute de dosare penale, arestări și condamnări. Din teren, nu din powerpoint.
Toate acestea l-au determinat pe premierul Boc să solicite derogarea de la Directiva europeană privind TVA. Nu s-a făcut atunci nicio „simulare”, cum se cere acum obsesiv. S-a executat un ordin politic bazat pe realitate și pe presiunea unui fenomen scăpat de sub control.
Iar dacă decizia ar fi depins exclusiv de Gheorghe Ialomițeanu, la reacția pe care o are astăzi împotriva taxării inverse generalizate, probabil că s-ar fi opus și atunci. Numai că orgoliul are uneori memoria selectivă. Pentru că nu poate accepta că Sorin Blejnar a fost inițiatorul real al măsurii, preferă să cosmetizeze retrospectiv istoria.
Adevărul este că nici eu nu i-am spus vreodată lui Blejnar cum și-a schimbat Emil Boc opinia în privința taxării inverse la cereale și ce rol a avut șeful Patronatului Industriei de Morărit și Panificație din acea perioadă, pe care l-am convins de oportunitatea măsurii după aproape patru ore de discuții, SRI și DGIPI care au întocmit și înaintat raporate la cancelaria prim-ministrului. Uneori, marile decizii fiscale ale României nu se nasc în sălile solemne ale ministerelor, printre mape lucioase, cafele protocolare și fraze sterile rostite în limbaj administrativ, ci în conversații lungi, obosite și sincere, purtate între oameni care au văzut cum se fură, cine fură și, mai ales, cine se preface că nu vede.
Și mai există un adevăr pe care mulți îl evită cu o eleganță suspectă: oamenii care s-au luptat cu adevărat pentru introducerea taxării inverse la cereale — ofițeri din SRI, cadre din DGIPI, comisari ai Gărzii Financiare, inspectori și șefi din ANAF care au susținut această măsură — nu aveau și nu au nici astăzi firme de consultanță fiscală, nu trăiesc din rambursări dubioase de TVA și nici din deduceri construite pe operațiuni fictive, facturi fantomă și circuite comerciale desenate parcă de scenariști ai filmelor cu mafioți balcanici.
Ei nu apărau interese private mascate în doctrine fiscale sofisticate, ci încercau să protejeze bugetul de stat și să combată real evaziunea fiscală. Nu aveau acțiuni în paradisuri fiscale și nici contracte grase de consultanță cu firme care „optimizau” obligațiile fiscale până când dispărea și obligația, și firma, și administratorul. Nici n-au primit sinecure grase pentru serviciile făcute. Aveau doar experiența directă a terenului, nopțile pierdute prin controale, sute de dosare, amenințări, presiuni și imaginea unei economii jefuite metodic sub protecția unui sistem care prefera să mimeze lupta, nu să o ducă.
Poate că istoria fiscală a României nu le va ridica statui. În țara noastră, de regulă, statuile se ridică celor care au știut să stea comod lângă buget, nu celor care au încercat să-l apere. Dar adevărul rămâne: taxarea inversă la cereale nu a fost opera consultanților de lux și nici a filosofilor fiscali de studio TV, ci rezultatul muncii unor oameni care au coborât în mocirla evaziunii fiscale și au înțeles că, uneori, singura soluție este să tai conducta prin care se fură, nu să angajezi experți care să explice poetic de ce conducta trebuie păstrată.
