România primește 2,8 miliarde de euro de la Uniunea Europeană. Iar acest lucru nu a căzut din cer ca mana birocratică peste un stat contemplativ, ci este rezultatul unor negocieri, reforme și presiuni administrative făcute în principal de miniștrii USR, de ministrul Dragoș Pîslaru și de Ilie Bolojan.
Acum înțelegeți de ce PSD s-a precipitat și a detonat moțiunea de cenzură cu entuziasmul unui piroman care miroase benzină lângă un depozit de artificii? Nu era vorba despre principii, doctrină sau grijă față de poporul român, această eternă victimă electorală plimbată între promisiuni ca o valiză uitată în gară. Era vorba despre bani. Pentru că întotdeauna este vorba despre bani. Mai exact, despre cine pune mâna pe robinetul miliardelor europene și către ce curți domnești moderne se vor revărsa aceste fluvii financiare.
Scenariul nu este nou. L-am mai văzut în mandatul lui Klaus Iohannis, când PSD a reușit performanța aproape artistică de a transforma PNL din adversar politic în partener de coabitare bugetară. Mafia clientelară a reușit ceea ce părea de domeniul paranormalului doctrinar: să unească stanga cu dreapta. Adică capitalismul cu comunismul. Atunci, USR a fost împins afară de la guvernare exact în momentul în care începeau să curgă fondurile europene. Coincidență? Sigur. La fel de coincidență precum faptul că ploaia vine exact când politicianul își cumpără umbrelă din bani publici.
De această dată, însă, disperarea pare mai mare. Pentru că mafia administrativă din spatele lui Sorin Grindeanu știa foarte bine că Bruxelles-ul urma să deblocheze fondurile pentru România. Iar perspectiva ca aceste miliarde să fie împărțite transparent, pe proiecte reale, verificate și aprobate, a produs în laboratoarele clientelei politice aceeași reacție pe care o produce aghiasma într-un film cu vampiri.
Cum adică bani europeni fără firme de casă?
Cum adică licitații fără veri, fini, cumetri și nepoți strategici?
Cum adică asfalt turnat și nu doar facturat?
Așa că, simțind miros de para-ndărăt și de noi vile de nababi și apartamente în Dubai, au trântit Guvernul, cu ajutorul AUR – pe care i-au răsplătit votând abrogarea legii care scapă liderii AUR de dosarele penale – sperând că liberalii vor mușca din nou mărul otrăvit al „stabilității”, această poezie funerară recitată de fiecare dată când trebuie împărțit bugetul între partide. PSD a mizat iar pe vechiul reflex: șantaj politic, destabilizare internă, presiune mediatică și eterna promisiune a „liniștii”. Adică liniștea aceea specific românească în care se fură fără gălăgie.
Deocamdată, planul nu le-a ieșit. PNL pare că încă rezistă tentației de a reintra în hora administrării comune a ciolanului național. Iar dacă Ilie Bolojan rămâne premier suficient cât să intre și să fie distribuiți acești bani europeni după criterii funcționale, atunci există măcar șansa ca o parte din fonduri să ajungă în autostrăzi, spitale, școli sau investiții reale, nu în borduri filosofice și panseluțe electorale plantate cu excavatorul, care asigură suficient „profit” pentru activiștii politici, gen Zamfir. Că nu se chinuie degeaba omul, pe sticla si in mass-media, să convingă naivii că Bolojan si USR sunt răul ce trebuie înlăturat, chiar dacă e exact invers. Răul fiind PSD si clientela pe care o servesc.
Pentru că, dacă PSD revine la butoanele împărțirii banilor, vom asista iar la marele festival național al pomenilor electorale. Programul Anghel Saligny va redeveni ce a fost de multe ori: o pușculiță politică mascată în strategie de dezvoltare. Vor curge contracte spre primari obedienți, vor răsări terenuri de sport în sate fără canalizare, trotuare spre nicăieri și parcuri în comune unde singurii vizitatori sunt câinii și caprele.
În România, lupta politică nu mai este demult o confruntare de idei. Este o bătălie pentru cheia seifului. Iar cetățeanul privește mereu aceeași piesă, cu actori schimbați, dar cu același decor: promisiuni luminoase în campanie și întuneric contabil după alegeri.
