În România, orice discuție serioasă despre combaterea fraudei cu TVA produce instantaneu reacții isterice din partea unei anumite categorii de „specialiști”, consultanți fiscali, contabili de lux și apărători ai „mediului de afaceri”. Aceiași oameni care, de zeci de ani, explică doct de ce nu se poate face exact ceea ce ar reduce masiv evaziunea fiscală.
Fostul secretar de stat din Ministerul Finanțelor, Gabriel Biriș, a readus în discuție taxarea inversă a TVA. Imediat au apărut vocile sistemului care au început să susțină că măsura ar fi „aberantă”, „neaplicabilă” sau „nepotrivită”.
Printre acestea și doamna Mariana Vizoli, fost șef în ANAF, care încearcă să combată ideea fără să răspundă la întrebarea esențială: Dacă taxarea inversă este atât de inutilă, de ce dispare frauda exact în sectoarele unde a fost aplicată (ex: comertul cu cereale)?
Datele sunt publice. Comisia Europeană a acordat derogări pentru aplicarea taxării inverse. Cehia și Austria au utilizat asemenea mecanisme, cu efecte remarcabile. România însăși a obținut derogare în perioada ministrului Eugen Teodorovici. Așadar, povestea că „nu permite legislația europeană”, ori că masura e inoportună, este o manipulare pentru publicul care nu verifică documentele oficiale.
Oficial, ni s-a spus că sistemul nu poate fi implementat deoarece ANAF nu avea funcționalizat mecanismul de recepție a datelor de la casele de marcat electronice. Explicația era convenabilă birocratic și perfect inutilă practic.
În realitate, adevărul este altul: s-au făcut presiuni uriașe pentru ca taxarea inversă să nu fie extinsă. Presiuni venite din zona clientelei politice și a rețelelor economice care trăiesc din frauda cu TVA.
Și afirm asta în cunoștință de cauză.
Am prezentat personal conducerii ANAF și premierului Emil Boc situația dezastruoasă a fraudelor cu TVA din comerțul cu cereale înainte de anul 2008. Vorbim despre un mecanism industrializat de furt din bugetul de stat, realizat prin mii de societăți-fantomă care colectau TVA și îl evaporau prin firme intermediare, cesiuni fictive și insolvențe controlate. Am avut suficiente argumente pentru a convinge.
După introducerea taxării inverse la cereale, efectul a fost devastator pentru rețeaua de fraudă: în mai puțin de o lună au dispărut mii de firme-fantomă. Pur și simplu au dispărut deoarece mecanismul de furt nu mai funcționa. Iar încasările la buget au crescut cu miliarde de lei anual. Aceste date există și pot fi verificate în evidențele ANAF. Nu sunt opinii. Sunt realități fiscale.
De aceea este ridicol să se susțină că Gabriel Biriș nu știe ce vorbește. Din contră. Știe foarte bine cum funcționează mecanismul fraudei cu TVA și de ce anumite grupuri se opun disperat taxării inverse.
Pentru că adevărata problemă nu este una tehnică, ci una penală.
În România, o parte consistentă din marile tunuri financiare realizate prin contracte cu statul sunt „curățate” prin mecanisme fictive de compensare sau rambursare de TVA.
Schema este clasică: Societățile care încasează bani publici introduc în contabilitate operațiuni fictive purtătoare de TVA prin firme-fantomă controlate indirect. TVA-ul colectat este diminuat artificial prin deduceri fictive. Aceeași formulă o aplică și în cazul rambursării de TVA. Ulterior, pentru ștergerea urmelor, firmele sunt transferate către persoane insolvabile — oameni fără venituri, fără bunuri, fără posibilitatea executării silite — după care se activează insolvența.
Exact acesta este motivul pentru care taxarea inversă sperie sistemul: taie una dintre principalele surse de alimentare financiară a corupției politice și administrative.
Pentru că din aceste circuite de TVA fictiv se hrănesc:
– para-ndărătul din contractele publice;
– mita plătită pentru protecție instituțională;
– cumpărarea de influență;
– finanțarea rețelelor politice;
– plata complicităților administrative și, în unele cazuri, obținerea de soluții favorabile prin tergiversări, clasări sau prescrieri.
Am întocmit zeci de acte de control pe această temă și am întocmit zeci de sesizări penale. Vorbesc din experiență directă, nu din seminarii fiscale și nici din consultanță corporatistă.
În opinia mea, multe firme de consultanță, audit și contabilitate care validează sau tolerează asemenea mecanisme nu mai pot invoca simpla „neștiință profesională”. În momentul în care ani de zile sunt înregistrate operațiuni fictive evidente, iar beneficiarii sunt aceiași clienți conectați la bani publici, apare inevitabil problema complicității.
Iar faptul că foarte rar se atrage răspunderea acestor structuri profesionale ridică o problemă și mai gravă.
Există doar două explicații posibile: ori organele de cercetare penală și anumite componente ale sistemului judiciar nu au competența și pregătirea profesională necesară pentru a înțelege mecanismele fraudei fiscale organizate, ori există un nivel de corupție și protecție instituțională care face imposibilă destructurarea reală a acestor rețele.
România pierde anual peste 6 miliarde de euro din necolectarea TVA. Nu din cauza pensionarului, a salariatului sau a micilor antreprenori sufocați de controale și taxe, ci din cauza unui sistem construit deliberat pentru a permite drenarea banilor publici prin fraude fiscale sofisticate și protejate politic.
Iar cât timp acest adevăr va fi ascuns sub limbaj tehnic, consultanță sterilă și conferințe fiscale elegante, România va continua să mimeze reforma fiscală în timp ce miliarde de euro dispar anual sub protecția complicității instituționale.
