Cel mai complicat și mai stresant lucru pentru politicianul român nu este guvernarea, nici reforma, nici deficitul bugetar și cu atât mai puțin bunăstarea cetățeanului. Nu. Adevărata artă, adevărata inginerie financiară, adevărata probă de rezistență psihică este administrarea para-ndărătului rezultat din atribuirea contractelor publice. Acolo se vede talentul administrativ autentic al clasei politice autohtone. Nu în autostrăzi — care oricum lipsesc — ci în abilitatea aproape acrobatică de a împărți șpaga fără să se certe între ei, fără să scape firimituri spre neaveniți și, mai ales, fără să lase urme.
În România, averile politicienilor cresc într-un ritm aproape poetic, asemenea Făt-Frumosului din basme: într-o noapte cât alții într-un mandat. Coincidență absolut tulburătoare, exact în aceeași perioadă cresc și furturile din bani publici, contractele supraevaluate, consultanțele fictive și lucrările executate doar în machetele electorale. Dar, oficial, între aceste fenomene nu există nicio legătură. Niciuna! Politicianul se îmbogățește „din economii”, „din meditații”, „din agricultură”, „din dividende”, ori din misterioasa specie economică numită „împrumut de la rude”. Uneori, dacă imaginația contabilă atinge cote artistice, apare și celebra mătușă providențială, acel unicorn fiscal care salvează cariere și justifică vile, terenuri și conturi umflate ca drojdia în plină campanie electorală.
Iar instituțiile care ar trebui să facă legătura dintre jaf și prosperitatea bruscă a politicienilor — ANI, DNA, DIICOT, uneori chiar și serviciile — privesc spectacolul cu o serenitate monahală. Nu pentru că n-ar vedea. Ci pentru că, în România, orbirea instituțională nu este o boală, ci o funcție publică foarte bine remunerată. Subordonarea politică, obediența și mituirile elegante sub formă de salarii uriașe, sporuri exotice și pensii speciale au transformat multe instituții în azile de lux pentru conștiințe pensionate prematur.
Astfel, s-a creat un ecosistem perfect: politicianul fură liniștit, funcționarul obedient închide ochii liniștit, iar magistratul privilegiat doarme liniștit, toți uniți într-o splendidă armonie bugetară. Un fel de socialism selectiv pentru elitele statului, unde sacrificiul suprem constă în semnarea statului de plată la final de lună.
Și atunci, cum să mai funcționeze justiția? Cum să mai existe revoltă? Când cei care ar trebui să păzească vistieria publică au fost transformați în animale de companie instituționale, hrănite regulat din aceeași găleată bugetară? Lupul nu mai păzește stâna; acum primește și spor de stres pentru efortul de a număra oile dispărute.
România a devenit, astfel, țara în care corupția nu mai este o abatere, ci un mecanism administrativ paralel, aproape o tradiție folclorică. Șpaga nu mai circulă în plic; ea circulă în consultanțe, subcontractări, fundații, firme de casă și rude „independente”. Totul atât de sofisticat, încât până și hoția poartă costum italian și vorbește despre „absorbție de fonduri” și „optimizare contractuală”.
Iar cetățeanul privește acest carnaval fiscal ca pe vreme: cu resemnare. Știe că este furat, știe cine îl fură, dar a ajuns să considere jaful o constantă naturală, asemenea ploii, frigului sau facturii la energie. În România, nu corupția mai scandalizează, ci doar excluderea de la împărțeală.
