Cum a devenit evaziunea fiscală o industrie protejată, iar foștii gardieni ai bugetului consultanții celor care îl jefuiesc
În România, discuțiile despre TVA seamănă izbitor cu dezbaterile medievale despre sexul îngerilor: multă teorie, multe cuvinte sofisticate, multe expresii tehnice menite să impresioneze publicul și foarte puțină sinceritate despre realitatea din teren, acolo unde bugetul statului este golit anual de miliarde de euro printr-un mecanism atât de simplu și de rudimentar încât până și un student mediocru la economie îl poate înțelege după zece minute de explicații.
Pentru că, dincolo de limbajul pompos folosit de experți, consultanți și foști demnitari, frauda de TVA funcționează după o logică aproape banală: cineva încasează TVA, adică bani care nu îi aparțin și care ar trebui virați statului, după care dispare, intră în insolvență, cesionează firma unor oameni fără adăpost, transferă activele pe alte societăți sau pur și simplu se evaporă în ceața balcanică a complicităților administrative și politice. Statul rămâne cu paguba, iar rețeaua merge mai departe, multiplicându-se asemenea unui mucegai birocratic care prosperă tocmai datorită slăbiciunii instituțiilor create să-l combată.
Acesta este adevăratul motiv pentru care România a ajuns, an după an, campioana Uniunii Europene la neîncasarea TVA. Nu pentru că românii ar fi genetic mai predispuși la fraudă decât alții, cum sugerează uneori superioritatea morală a birocraților occidentali, ci pentru că statul român a construit, în timp, un sistem fiscal atât de complicat, atât de încărcat de excepții, portițe și proceduri inutile, încât a devenit paradisul perfect pentru cei care trăiesc din „optimizări fiscale”, insolvențe controlate și firme-fantomă.
Iar partea cea mai cinică a întregii povești este că mulți dintre cei care au participat la construirea acestui mecanism, redactând legi, norme și proceduri, au părăsit ulterior instituțiile statului pentru a deveni consultanți tocmai în piața care exploatează vulnerabilitățile acelui sistem. Este una dintre cele mai mari ipocrizii ale administrației românești postdecembriste și, poate, una dintre explicațiile esențiale ale eșecului aproape permanent al luptei împotriva evaziunii fiscale.
În această lumină trebuie înțeleasă și polemica recentă privind introducerea taxării inverse generalizate la TVA, polemică în care foști oficiali ai Ministerului Finanțelor și foști oameni din sistemul fiscal susțin, cu o prudență aproape emoționantă, că o asemenea măsură trebuie analizată, simulată, studiată și întoarsă pe toate fețele înainte de a fi aplicată, de parcă România ar discuta despre colonizarea planetei Marte, nu despre o metodă de colectare fiscală deja folosită, inclusiv în România, în domeniile cu risc ridicat de fraudă.
Cititorul obișnuit trebuie să înțeleagă, însă, foarte clar ce înseamnă taxarea inversă și de ce produce atâta neliniște în anumite cercuri. În sistemul clasic de TVA, firma care vinde colectează taxa de la cumpărător și trebuie ulterior să o vireze statului. Aici apare marea vulnerabilitate, pentru că între momentul încasării TVA și momentul în care acei bani ar trebui să ajungă la buget există un spațiu ideal pentru fraudă. Firma poate dispărea, poate intra în insolvență, poate transfera activele sau poate fi trecută pe numele unor persoane fără posibilități materiale, iar statul constată, de regulă prea târziu, că TVA-ul colectat nu mai există.
Prin taxarea inversă, această verigă vulnerabilă este eliminată aproape complet, deoarece TVA-ul nu mai circulă efectiv între firme în acea etapă a tranzacției, ceea ce reduce drastic posibilitatea ca cineva să încaseze taxa și să fugă cu ea. Cu alte cuvinte, se elimină exact materia primă din care trăiesc firmele-fantomă și rețelele specializate în fraude de TVA.
De aceea, experiența introducerii taxării inverse la cereale, în perioada 2011, reprezintă unul dintre foarte puținele momente din ultimele decenii în care statul român a reușit să lovească serios o zonă infestată de evaziune fiscală. La acel moment, comerțul cu cereale devenise o adevărată junglă economică în care firme apărute peste noapte rulau cantități uriașe de marfă, colectau TVA și dispăreau înainte ca ANAF să poată recupera ceva. În unele județe din vestul țării, fenomenul căpătase asemenea dimensiuni încât confiscările, sesizările penale și controalele deveniseră aproape o activitate permanentă a Gărzii Financiare și a structurilor de informații implicate în monitorizarea criminalității economice.
Introducerea taxării inverse a avut atunci un efect devastator pentru rețelele de fraudă. În doar câteva luni, sute și apoi mii de firme-fantomă au dispărut pur și simplu din piață, nu pentru că administratorii lor ar fi avut brusc revelații morale sau ar fi descoperit dragostea față de bugetul public, ci pentru că mecanismul prin care produceau bani fusese neutralizat. Nu mai exista TVA de furat, iar fără acei bani întreaga schemă devenea inutilă.
Aici apare întrebarea care îi incomodează astăzi pe mulți dintre foștii oficiali ai sistemului fiscal: dacă măsura a funcționat atât de clar într-un domeniu dominat de fraudă, de ce devine brusc discutabilă atunci când se vorbește despre extinderea ei? De ce aceiași oameni care, în urmă cu un deceniu, susțineau introducerea taxării inverse în anumite sectoare invocă acum necesitatea unor nesfârșite simulări și analize atunci când se discută despre aplicarea ei mai largă?
Răspunsul oficial este că economia este complexă, că există riscuri privind fluxurile de numerar și că o schimbare de asemenea amploare trebuie atent pregătită. Toate acestea sunt adevărate până la un punct. Numai că în România cuvântul „analiză” a devenit de multe ori sinonim cu „amânare”, iar expresia „trebuie să mai studiem” este adesea doar o formulă elegantă prin care sistemul își protejează propriile interese și propriile rețele de influență.
Pentru că adevărul pe care puțini îl rostesc public este că actualul mecanism de colectare a TVA nu alimentează doar evaziunea fiscală clasică, ci și un întreg ecosistem de interese economice și politice. O parte importantă din banii care se întorc sub formă de șpagă, comisioane și para-ndărăt în contractele publice provin tocmai din TVA-ul colectat și nevirat statului sau din rambursările frauduloase. În jurul acestui mecanism s-au dezvoltat firme de consultanță, case de avocatură, insolvențe „strategice”, rețele de protecție politică și adevărate cariere profesionale construite pe exploatarea slăbiciunilor legislative.
De aceea, atunci când cineva propune simplificarea radicală a mecanismului de colectare a TVA, reacția sistemului este una aproape biologică, asemănătoare reacției unui organism care încearcă instinctiv să elimine un corp străin. Apar imediat avertismentele, temerile, rezervele și experții preocupați de „echilibre macroeconomice”, deși aceleași echilibre nu par să fie afectate de faptul că România pierde anual sume uriașe din neîncasarea TVA.
Iar partea cea mai amară este că mulți dintre cei care exprimă astăzi aceste rezerve sunt exact oamenii care, atunci când ocupau funcții publice, cunoșteau perfect amploarea fenomenului și efectele devastatoare ale fraudelor de TVA asupra bugetului de stat. Între timp însă, mulți dintre ei au trecut în zona consultanței private, acolo unde interesul nu mai este reducerea drastică a evaziunii, ci menținerea unui sistem suficient de complicat încât să justifice existența unei întregi industrii de „optimizare fiscală”.
Astfel, România a ajuns în situația absurdă în care foștii gardieni ai bugetului explică acum, cu voce calmă și ton academic, de ce nu trebuie închise prea repede portițele prin care bugetul este jefuit. Iar această transformare spune poate mai multe despre eșecul statului român decât toate statisticile oficiale privind deficitul bugetar și gradul de colectare fiscală.
