De ce se oprește Cernavodă Nuclear Power Plant exact când consumul explodează, de ce se golesc barajele iarna, când fiecare calorifer devine o rugăciune electrică, iar centralele pe cărbune sunt ținute în conservare ca niște locomotive ruginite într-un muzeu al prostiei administrative? De ce nu sunt repornite capacitățile care ar putea reduce drastic prețul energiei?
Răspunsul nu este nici tehnic, nici meteorologic, nici filozofic. Răspunsul este simplu și murdar: pentru că piața energiei din România a fost transformată într-un cazinou controlat de mafia „băieților deștepți”, unde cetățeanul joacă rolul clientului obligat să piardă mereu.
În România, până și apa din baraje pare că primește ordin politic înainte să curgă. Se golesc lacurile de acumulare exact în perioadele critice, se blochează proiectele de hidrocentrale prin hățișuri birocratice interminabile, se amână investițiile în stocare și producție, iar termocentralele pe cărbune sunt ținute cu lacătul pus, de parcă huila ar fi devenit armă biologică, nu resursă energetică strategică. Între timp, mineritul a fost îngropat cu tot cu orașele care trăiau din el, iar România — țară care ar putea exporta energie — ajunge să importe curent la prețuri de delir speculativ.
Și atunci apare întrebarea pe care politicienii o evită ca dracul tămâia: cine câștigă din această permanentă criză artificială?
Nu pensionarul din Vaslui. Nu fabrica din Hunedoara. Nu antreprenorul care își stinge becurile ca să poată plăti factura. Ci rețeaua de intermediari, traderi și monopoluri care prosperă exact atunci când producția internă este redusă, scoasă din piață sau sabotată administrativ. Pentru ei, fiecare megawatt lipsă este o poezie financiară. Fiecare reactor oprit devine o șampanie desfăcută în birourile traderilor. Fiecare baraj golit înseamnă profit umflat cu pompa importurilor.
Nici măcar Ilie Bolojan nu poate sparge această caracatiță dacă nu lovește direct în monopolul comerțului cu energie și în mecanismul prin care câțiva jucători controlează distribuția, importul și formarea prețurilor. Pentru că aici nu mai vorbim despre economie de piață, ci despre feudalism energetic cu factură europeană și limbaj corporatist.
Dacă Parlamentul și Guvernul nu distrug monopolurile mascate în „liberalizare”, dacă nu reformează radical ANRE și Ministerul Energiei, instituții care par uneori mai preocupate să protejeze confortul distribuitorilor decât buzunarul cetățeanului, România va continua să plătească una dintre cele mai scumpe energii din Europa, deși stă pe resurse ca un milionar care cerșește la colțul străzii.
Nu pentru că România nu poate produce energie ieftină. Poate. Și încă din abundență. Ci pentru că permite unor speculanți fără scrupule să transforme energia într-o loterie controlată, unde regulile sunt scrise de cei care dețin infrastructura și influența. În această „piață liberă”, libertatea aparține doar rechinilor. Consumatorul este liber doar să aleagă între faliment și frig.
Vă mirați că un personaj precum Bogdan Chirițoiu a devenit aproape imposibil de clintit din fruntea Consiliul Concurenței, indiferent cine vine la guvernare? Credeți că longevitatea aceasta se explică prin rezultate spectaculoase? Printr-un război neobosit cu monopolurile? Să fim serioși. În România, omul care deranjează marile carteluri rezistă în funcție cât rezistă un cub de gheață pe capota unei locomotive.
Cine încearcă să schimbe piesele acestui mecanism intră imediat în conflict cu interese uriașe: E.ON, OMV Petrom, Lukoil, Rompetrol și întreaga aristocrație a comerțului energetic. Statul român nu mai seamănă de mult cu un arbitru. Seamănă cu portarului unui club exclusivist, care deschide ușa doar celor cu cartelă de monopol.
Și chiar crede cineva că decuplarea unor capacități de producție, exact în momente-cheie, este doar o coincidență tehnică? Că importurile explozive apar din hazard cosmic? În energie nu există miracole. Există doar interese foarte bine alimentate.
Bineînțeles că se știe cine profită. Bineînțeles că se cunosc mecanismele. Dar într-un sistem în care partide precum PSD sau AUR dansează adesea în jurul acelorași grupuri de influență, orice om care încearcă să deranjeze circuitul banilor devine imediat țintă.
În România, energia nu mai circulă doar prin cabluri. Circulă prin relații, influență, contracte și obediență. Iar cetățeanul plătește nu doar curentul electric, ci și factura uriașă a unei complicități politice care durează de zeci de ani.
