România nu mai e o țară. E un exercițiu continuu de iluzii contabile, în care guvernanții aruncă miliarde ca la nuntă, iar când vine nuntașul ANAF cu nota de plată, se uită nevinovat spre cer: „Cine, noi?”
Ieri, într-un spectacol de virtuozitate retorică rar întâlnit, traseistul Daniel Zamfir – când liberal, când social-democrat, întotdeauna indignat – a ținut să ne anunțe că PSD este profund ofensat că i se impută deficitul bugetar. Cum adică? Adică doar pentru că PSD a fost la guvernare și a cheltuit 65 de miliarde de lei, să și răspundă pentru asta?! Aberant! În logica domnului Zamfir, PSD a avut doar pixul, nu și mâna.
Nu contează că banii s-au dus către baronii partidului, către sinecuri, catre presa, către proiecte publice cu durată de viață mai mică decât un TikTok. Nu contează că Marcel Ciolacu a semnat alocările cu zâmbetul acela inconfundabil de elev prins cu mâna în borcanul cu dulceață, dar convins că o face din patriotism. Nu. De vină sunt ceilalți. PNL. UDMR. Soros. Dumnezeu. Oricine altcineva, numai PSD nu.
Guvernarea cu zâmbetul pe buze și mâna în buzunarul tău
Marcel Ciolacu este, probabil, singurul premier care ar putea să anunțe o catastrofă economică cu același ton cu care un influencer anunță o reducere la colagen. El nu guvernează. El interpretează guvernarea. Cu calm, cu mimică de om „responsabil”, cu ton de lider mondial – doar că bugetul, spre deosebire de discurs, nu minte.
Deficitul este real, banii s-au dus, iar viitorul pare scris cu cerneală roșie. Dar în loc de asumare, PSD are un plan: dacă mai spuneți adevărul, ne supărăm și plecăm acasă. Șantaj emoțional de grădiniță aplicat la o țară întreagă. Ce-i drept, tactica e veche: minți, negi, ameninți și apoi încaieri fraierii între ei.
Așa s-a născut și noua diversiune națională: bugetari contra privați. O ură de clasă reinventată, fără nicio bază logică, dar cu un imens potențial electoral. În loc să-i întrebi pe vinovați unde sunt miliardele, dai în colegul de metrou care lucrează la ANAF sau în vecinul care are un PFA. Divide et fiscus.
Țara ca teren de vânătoare pentru clientela politică
În timp ce România reală își numără resturile, guvernarea PSD-PNL-UDMR defilează cu mândrie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Spitalele sunt vai de ele, școlile pică pe copii, dar bordurile, panseluțele și consultanțele strategice zburdă nestingherite în teritoriu. Banii publici au devenit monedă de schimb pentru loialitatea baronilor, iar cine întreabă de sănătatea bugetului e acuzat de „anti-patriotism fiscal”.
Așa am ajuns să discutăm mai mult despre proteste, despre bugetari „nesătui” și privați „exploatați”, decât despre adevărata întrebare: Cine, dracului, a făcut praf banii țării?
Final cu burta goală și memoria plină
Ciolacu va rămâne în istorie. Nu pentru reforme, nici pentru viziune, nici pentru discurs. Ci pentru cum a reușit să ne lase cu frigiderul gol și cu moralul sub zero, în timp ce apărea zilnic la televizor ca o combinație între Moș Crăciun și contabilul unei crame de partid.
Iar dacă azi încă mai râdem, e pentru că umorul e singurul lucru pe care nu ni l-au taxat (încă). Dar mâine, când foamea va bate la ușă și extremismul va părea soluția „radicală dar necesară”, să nu zicem că n-am știut.
Pentru că nu lipsa memoriei ne va face victime. Ci faptul că ne-am obișnuit să fim complici.
