Dacă privim cu atenție istoria românilor din ultimele trei secole, observăm că una dintre cele mai persistente forme de dominație nu a fost cea militară, nici cea economică, ci cea psihologică. Fanariotismul și comunismul, deși separate de epoci, ideologii și contexte istorice diferite, au avut un element fundamental în comun: au construit sisteme de putere bazate pe frică, obediență și dependență.
În ambele perioade, omul obișnuit a fost împins către limita supraviețuirii, fiind educat să înțeleagă că siguranța sa nu depinde de libertate, merit sau inițiativă personală, ci de supunerea față de cei aflați deasupra sa. Când existența zilnică devine o luptă permanentă pentru hrană, căldură și siguranță, adevărul începe să pară un lux. Demnitatea devine negociabilă, iar curajul de a te opune nedreptății este înlocuit de instinctul conservării.
Există însă o consecință și mai profundă a acestei realități: alterarea raportului dintre individ și adevăr.
În societățile libere, adevărul reprezintă fundamentul pe care se construiesc încrederea, responsabilitatea și progresul. În societățile dominate de frică, adevărul devine adesea un lux periculos.
Pentru omul aflat permanent la limita supraviețuirii, adevărul nu mai este întotdeauna prioritatea principală. Când existența proprie și a familiei depinde de bunăvoința stăpânului, a partidului, a funcționarului sau a celui care controlează resursele, instinctul de conservare ajunge să prevaleze asupra nevoii de a spune și apăra adevărul.
Așa se produce una dintre cele mai grave deformări morale ale unei societăți. Nu doar caracterele individuale sunt afectate, ci însăși cultura colectivă. Minciuna începe să fie tolerată. Compromisul devine justificabil. Tăcerea în fața nedreptății devine o formă de adaptare. Iar adevărul încetează să mai fie o valoare și devine o problemă.
Foametea, sărăcia și frica de pierderea libertății sau a vieții au reprezentat, de-a lungul istoriei, cele mai eficiente instrumente de disciplinare a populației. Ele nu transformă oamenii în ființe inferioare, dar îi pot transforma în oameni preocupați exclusiv de supraviețuire, dispuși să accepte ceea ce, în condiții normale, ar considera inacceptabil.
În timp, aceste mecanisme erodează demnitatea, spiritul critic și curajul civic. Individul nu mai analizează informația prin prisma adevărului, ci prin prisma confortului psihologic și a interesului imediat. Nu mai caută realitatea, ci explicația care îi confirmă convingerile și îi alimentează speranțele.
În asemenea condiții, oamenii nu mai sunt învățați doar să nu se răzvrătească. Ei ajung să nu mai conceapă însăși ideea revoltei împotriva umilinței și exploatării. Frica devine reflex. Supunerea devine virtute. Tăcerea devine strategie de supraviețuire.
În perioada fanariotă, domnitorii nu erau aleși pentru capacitatea lor de a administra țara, ci pentru capacitatea de a cumpăra tronul și de a garanta colectarea tributului către Înalta Poartă. Funcțiile publice deveniseră investiții financiare, iar cine plătea pentru o dregătorie trebuia să-și recupereze investiția și să obțină profit. Corupția nu era excepția, ci regula.
În asemenea condiții, legea conta mai puțin decât relațiile. Omul simplu nu căuta dreptate, ci protecție. Nu se baza pe instituții, ci pe favoruri. Nu avea încredere în lege, ci în intervenția unui boier, a unui dregător sau a unei rude influente.
S-a născut astfel o cultură a dependenței, a pilei și a protecției personale, care avea să traverseze secolele cu o remarcabilă capacitate de adaptare.
Comunismul nu a distrus aceste reflexe. Le-a perfecționat.
După instaurarea regimului comunist, statul a devenit proprietarul aproape exclusiv al resurselor economice. Locuința, locul de muncă, promovarea profesională, accesul la studii și chiar posibilitatea unei vieți decente depindeau de bunăvoința aparatului de partid. În foarte multe situații, competența conta mai puțin decât obediența.
Colectivizarea forțată, deportările, represiunea și teroarea instituționalizată au transmis un mesaj simplu: cine se opune este distrus.
Sute de mii de familii au învățat să tacă pentru a supraviețui.
Generații întregi au fost educate să repete formule oficiale în care nici măcar nu credeau. Una era realitatea trăită și alta era realitatea prezentată la televizor, în ziare și în discursurile oficiale. A apărut astfel cultura duplicității. Oamenii spuneau una în familie și alta la serviciu. Gândeau una și declarau alta.
În anii ’80, când magazinele erau goale și oamenii stăteau la cozi pentru produse elementare, propaganda continua să vorbească despre „epoca de aur”. Această contradicție permanentă dintre adevăr și discursul oficial a produs unul dintre cele mai grave efecte ale comunismului: neîncrederea generalizată. Oamenii au încetat să mai creadă în instituții, în autorități și, uneori, chiar unii în alții. Poate că acesta este unul dintre cele mai persistente efecte ale fanariotismului și comunismului asupra societății românești. Nu doar sărăcia materială lăsată în urmă, ci dificultatea unei părți a societății de a construi o relație sănătoasă cu adevărul, cu responsabilitatea individuală și cu analiza critică a realității.
La peste trei decenii de la prăbușirea comunismului, efectele acestor mecanisme continuă să fie vizibile. Ele se reflectă în succesul discursurilor populiste, în atracția pentru soluțiile miraculoase, în disponibilitatea de a crede promisiuni imposibile și în tendința de a căuta permanent vinovați externi pentru probleme care își au originea și în propriile noastre slăbiciuni colective.
Căderea comunismului în 1989 a schimbat regimul politic, dar nu a schimbat instantaneu mentalitățile. Libertatea poate fi câștigată într-o zi. Mentalitățile se schimbă în generații.
Aici începe una dintre marile probleme ale României postcomuniste.
FSN-ul, apoi PDSR-ul și PSD-ul au moștenit nu doar instituțiile statului comunist, ci și o mare parte din personalul, reflexele și cultura administrativă a vechiului sistem. În timp ce populația visa la democrație occidentală și economie de piață, vechile structuri își reorganizau pozițiile pentru noua epocă.
Comunismul dispăruse din discurs. Metodele însă rămâneau surprinzător de familiare.
În locul activistului de partid au apărut liderii locali. În locul privilegiilor nomenclaturii au apărut contractele cu statul, sinecurile și funcțiile publice distribuite pe criterii politice. În locul carnetului de partid au apărut rețelele de influență.
Sistemul continua să recompenseze nu competența, ci loialitatea.
Astfel s-a născut ceea ce mulți au numit „capitalismul de cumetrie”, practic grupări mafiote.
În teorie, România devenise o economie de piață. În practică, accesul la prosperitate depindea adesea de apropierea față de puterea politică. Privatizările, concesiunile, contractele publice și numirile în funcții au creat o nouă categorie privilegiată: clientela politică.
Mecanismul era simplu și eficient.
Partidul oferea acces la resurse și protecție. Beneficiarul oferea voturi, influență și fidelitate. Relația nu era ideologică, ci una de dependență reciprocă.
În multe județe ale țării s-au format adevărate ecosisteme economice dependente de stat și de partid. Primării, consilii județene, companii de stat, instituții deconcentrate și firme abonate la contracte publice au funcționat asemenea unor vase comunicante. Banii circulau, influența circula, funcțiile circulau, iar cetățeanul obișnuit privea neputincios acest spectacol al privilegiilor.
În acest context, sărăcia nu a reprezentat întotdeauna o problemă pentru sistem. Uneori a fost chiar un avantaj electoral.
Un cetățean prosper este greu de controlat.
Un antreprenor independent votează după propriile interese.
Un profesionist competent își permite să critice.
În schimb, omul dependent de ajutorul social, de primărie, de postul din administrație sau de contractul cu statul devine vulnerabil la presiunea politică.
Iată una dintre cele mai importante continuități dintre fanariotism, comunism și o parte a perioadei postcomuniste: cultivarea dependenței.
Cetățeanul nu trebuia să devină independent. Trebuia să rămână recunoscător.
Nu trebuia să fie liber. Trebuia să fie dependent.
Nu trebuia să gândească critic. Trebuia să reacționeze la promisiuni și la speranța unor avantaje imediate.
Din această perspectivă, multe dintre dificultățile integrării autentice în modelul occidental devin mai ușor de înțeles.
Integrarea europeană nu înseamnă doar acces la fonduri și apartenență la organizații internaționale. Ea înseamnă transparență, responsabilitate, meritocrație, competiție și respectarea regulilor.
Or, tocmai aceste principii reduc spațiul în care prosperă clientelismul, nepotismul și corupția.
De aceea, numeroase reforme au fost susținute în discurs și blocate în practică. Toată lumea a fost pentru depolitizare, dar funcțiile au rămas politizate. Toată lumea a fost pentru meritocrație, dar concursurile au continuat să producă miracole statistice. Toată lumea a fost pentru combaterea corupției, până când combaterea corupției s-a apropiat de cercurile potrivite.
Marea problemă a României nu este lipsa inteligenței și nici lipsa resurselor. Problema este persistența unor reflexe culturale formate în sute de ani de dominație prin frică și dependență.
Societățile occidentale nu sunt mai prospere pentru că ar avea oameni superiori. Au avut însă avantajul unor secole în care libertatea economică, proprietatea privată, responsabilitatea individuală și respectul pentru lege au fost consolidate treptat. Cetățeanul occidental a fost învățat să controleze puterea. Cetățeanul român a fost învățat, generații la rând, să se ferească de ea și să supraviețuiască în raport cu ea.
Poate că adevărata revoluție de care România are nevoie nu este una politică, ci una culturală.
Momentul în care cetățeanul va înceta să mai caute protectorul și va începe să ceară instituții.
Momentul în care va înlocui dependența cu responsabilitatea.
Momentul în care va prefera adevărul iluziilor convenabile.
Momentul în care va înțelege că prosperitatea nu se construiește din promisiuni, ci din muncă, educație, competență și respectarea regulilor.
Pentru că o societate poate supraviețui mult timp prin minciună. Dar nu poate prospera prin minciună.
Prosperitatea începe întotdeauna în momentul în care adevărul devine mai important decât confortul iluziilor.
Abia atunci se va încheia cu adevărat tranziția începută în decembrie 1989.
Nu când vom avea alte partide, alte sigle și alte sloganuri.
Ci când vom avea mai puțini supuși și mai mulți cetățeni.
