Unul dintre cele mai grave și mai toxice efecte ale infestării politicului în economie este transformarea instituțiilor publice într-un fel de azile administrative pentru mediocrități agresive, cocoțate în funcții nu prin competență, ci prin obediență, relații și talentul ancestral de a linge clanțe ideologice. În fruntea unor structuri vitale pentru economie ajung, uneori, personaje atât de nepregătite profesional, încât simpla lectură a unei balanțe contabile le provoacă aceeași panică existențială pe care o avea țăranul medieval în fața eclipsei de soare.
Fenomenul nu este nou. El are rădăcini adânci în mentalitatea aparatului comunist, unde valoarea era suspectă, inteligența devenea periculoasă, iar omul competent trebuia ori redus la tăcere, ori împins discret spre ieșire. Complexați de propria lor precaritate intelectuală, acești lideri improvizați dezvoltă instinctiv o aversiune aproape biologică față de profesioniști. Omul pregătit îi incomodează nu prin agresivitate, ci prin simpla lui prezență. Competența devine o oglindă crudă, iar mediocrul politic evită oglinzile cum evită vampirul răsăritul.
De aceea, asemenea satrapilor mărunți din republicile bananiere sau activiștilor de partid din epoca planurilor cincinale, ei se înconjoară de indivizi obedienți, de aceeași factură intelectuală sau, uneori, chiar mai limitați, dar capabili să execute ordinele fără întrebări și să mimeze competența cu o solemnitate demnă de actorii teatrului absurdului. În aceste ecosisteme birocratice, prostia devine virtute administrativă, iar lipsa de caracter — criteriu de promovare.
Astfel începe marea hemoragie tăcută a statului: profesioniștii pleacă. Unii ies la pensie scârbiți, alții aleg mediul privat, iar cei mai valoroși își caută demnitatea prin alte țări. În urma lor rămâne un aparat administrativ golit de substanță, populat de indivizi care confundă managementul cu ședința de partid și strategia economică cu zvonul auzit la o cafea politică.
Iar efectele se văd peste tot. Decizii incoerente, politici fiscale haotice, instituții paralizate, investiții ratate și o economie care începe să semene cu o corabie condusă de un echipaj ales după criteriul fidelității față de căpitan, nu după capacitatea de a citi harta sau de a recunoaște furtuna.
Există, totuși, și o dimensiune aproape comică în această tragedie administrativă. Culmea este că mulți dintre acești indivizi chiar ajung să creadă că tupeul poate substitui inteligența, că aroganța ține loc de educație și că funcția publică are proprietăți miraculoase, capabile să transforme superficialitatea în competență. Își imaginează că un costum scump, două expresii pompoase și o escortă de consilieri servili pot cosmetiza golul intelectual. Dar există limite pe care nici propaganda, nici funcția și nici măcar partidul nu le pot trece.
Poți cosmetiza un raport. Poți cosmetiza o statistică. Poți cosmetiza până și un dezastru bugetar, dacă ai suficienți televizioniști plătiți să-l explice patriotic. Dar nu poți cosmetiza la nesfârșit lipsa inteligenței. Ea iese la suprafață inevitabil, ca uleiul murdar într-o apă aparent liniștită.
Iar când incompetența devine politică de stat, nota de plată nu o achită cei care au produs dezastrul. O plătește întreaga societate: antreprenorul sufocat de birocrație, profesorul umilit, medicul exilat, tânărul care pleacă și bătrânul care rămâne privind la televizor cum mediocritatea ține discursuri despre performanță.
Și poate că adevărata dramă nu este că există oameni limitați intelectual — fiecare societate îi are. Drama începe în clipa în care aceștia ajung să conducă destinele unor instituții esențiale și, mai grav, când își transformă propria mediocritate în model administrativ de succes. Atunci statul încetează să mai fie o construcție a competenței și devine o caricatură solemnă, în care orbul îi explică miopului direcția dezvoltării economice.
