Istoria politică a României postdecembriste este marcată de figuri care au crezut că pot disciplina „monstrul” administrativ din interior, doar pentru a constata că sistemul nu se lasă reformat, ci doar te absoarbe sau te elimină. Cazul recent al lui Ilie Bolojan pare să devină capitolul cel mai recent al acestei cronici a naivității. Proiectat ca un tehnocrat eficient și un reformator neînduplecat, acesta se află acum în fața unui paradox: cel pe care l-a salvat prin colaborare este cel care îi pregătește acum ieșirea din scenă.
Capcana „Partidului-Stat” și mirajul reformei
Eroarea fundamentală de calcul a pornit de la premisa că PSD ar putea fi un partener onest într-un demers de modernizare a statului. Însă, la o analiză atentă, structura PSD rămâne una de tip cvasi-oligarhic, cu rădăcini adânc înfipte în mecanismele de control specifice spațiului estic (Rusia). Este un partid al „baronilor”, o rețea complexă unde puterea nu derivă din votul popular ideologic, ci din capacitatea de a direcționa discreționar banul public către clientela politică locală.
În acest context, Bolojan a jucat rolul „naivului util”. Crezând că poate impune rigoarea ardeleană unui aparat hrănit de decenii cu populism și contracte cu statul, el a ignorat natura supraviețuirii acestui sistem. PSD nu s-a reformat; doar a simulat reforma pentru a trece peste o perioadă de criză de legitimitate, folosindu-l pe Bolojan ca pe un scut în fața măsurilor de austeritate necesare.
Austeritatea ca instrument de compromitere
Strategia PSD a fost pe cât de cinică, pe atât de eficientă: l-au lăsat pe Bolojan să își asume „munca murdară”. Măsurile de austeritate, deși necesare dintr-o perspectivă macro-economică, au fost decontate aproape exclusiv de imaginea reformatorului. În timp ce Bolojan semna tăieri și optimizări care sărăceau capitalul electoral, PSD poza discret în opozant intern, deși parafa aceleași documente.
Momentul „Ajunge!” rostit de liderii social-democrați nu a fost o izbucnire de empatie față de cetățeanul de rând, ci un semnal de alarmă pentru propria castă. Atâta timp cât austeritatea lovea în populație, a fost tolerată. Când reforma a început să bată la porțile privilegiilor politice, la contractele cu dedicație și la controlul fondurilor de rezervă, sistemul s-a activat. „Ajunge” se traduce, de fapt, prin: „Până aici, dincolo de acest punct suntem noi, beneficiarii reali ai statului.”
Eroarea strategică: Colaborare în loc de confruntare
Poate cea mai mare greșeală a lui Bolojan a fost refuzul ofensivei atunci când PSD era „în corzi”. În loc să mizeze pe o clarificare politică prin anticipate sau să denunțe public deturnarea masivă a fondurilor de rezervă către clientela de partid — o sumă colosală de 65 de miliarde de lei folosită fără urgențe reale — acesta a ales calea compromisului administrativ.
Proverbul „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” capătă astăzi o relevanță dură. Prin colaborare, Bolojan nu a reformat sistemul, ci i-a oferit timpul necesar pentru a se regrupa și a-și reîncărca bateriile demagogice. Astăzi, un PSD resuscitat se pregătește să livreze lovitura de grație, pozând în salvatorul poporului în fața unui „călău” al austerității pe care chiar ei l-au încurajat să acționeze.
Concluzie: O comedie neagră a puterii
Finalul de carieră la nivel central pentru Bolojan pare a fi o scenă de comedie neagră. Este povestea omului care a vrut să repare o corabie în timp ce echipajul se ocupa cu găurirea carenei. Abandonat de parteneri și contestat de o populație care nu mai distinge între reformă și privațiune, Bolojan rămâne o victimă a propriei încrederi într-un sistem care nu acceptă parteneri, ci doar stăpâni sau slugi. Lecția rămâne una amară: într-o structură oligarhică, orice mână întinsă este, în final, un loc unde va fi înfipt un cuțit.
COMENTARII
