„Oamenii nu au nevoie de dovezi ca să creadă o minciună, dar au nevoie de dovezi ca să creadă adevărul.” Citatul este atribuit lui Mark Twain, deși atribuirea nu este sigură, însă ideea lui mi se pare atât de potrivită pentru România de astăzi, încât aproape că pare scrisă pentru noi, pentru o societate în care adevărul este întâmpinat cu suspiciune, verificat până la epuizare și pus să-și dovedească nevinovăția, în timp ce minciuna, dacă este spusă cu suficientă siguranță și dacă se potrivește cu ceea ce oamenii vor deja să creadă, poate circula nestingherită, fără probe, fără surse și uneori chiar fără logică.
Paradoxul este că nu ne-am născut așa. Am fost educați, în mare măsură, să fim așa. Și aici trebuie să avem curajul să privim nu doar spre politică, spre comunism sau spre televiziunile ultimelor decenii, ci mult mai în urmă, către o cultură a autorității și a supunerii care a fost întreținută generații la rând și în care Biserica Ortodoxă a avut, incontestabil, un rol important. Nu vorbesc despre credința în Dumnezeu, care este o chestiune personală și care poate fi profund morală, intelectuală și eliberatoare, ci despre acea formă de religiozitate instituțională care a cultivat mai degrabă supunerea decât întrebarea, acceptarea decât cercetarea și respectul necondiționat față de autoritate decât exercițiul gândirii critice.
În cultura românească a circulat multă vreme, și continuă să circule, formula „crede și nu cerceta”, atribuită în mod popular creștinismului, deși nu este un citat biblic în această formă. Important însă nu este atât originea exactă a formulei, cât ceea ce a ajuns ea să însemne în mentalul colectiv: nu întreba prea mult, nu pune la îndoială, nu cerceta ceea ce ți se spune, pentru că există cineva care știe mai bine decât tine și căruia trebuie să-i acorzi credit înainte de a-i cere argumente.
Această mentalitate este devastatoare atunci când devine principiu de educație. Pentru că omul care este învățat să creadă înainte de a cerceta va fi, mai târziu, un cetățean ideal pentru orice formă de autoritate care îi cere supunere. Nu va întreba „de ce?”, ci „cine a spus?”. Nu va verifica argumentul, ci va verifica poziția celui care vorbește. Nu va căuta dovada, ci va căuta autoritatea care îi poate garanta că trebuie să creadă.
Iar aici cred că se află una dintre explicațiile profunde ale felului în care s-a construit mentalitatea românească.
Generații întregi au crescut într-un univers în care preotul nu trebuia contrazis, profesorul trebuia ascultat, tatăl avea întotdeauna ultimul cuvânt, șeful nu trebuia deranjat cu prea multe întrebări, funcționarul era stăpânul micului său teritoriu, iar statul era o autoritate în fața căreia cetățeanul trebuia să se descurce, nu să pretindă explicații. Apoi a venit comunismul și a transformat această predispoziție culturală într-un instrument politic de o eficiență extraordinară: partidul știa, conducătorul știa, statul știa, iar cetățeanului îi revenea nobila misiune de a tăcea și de a executa.
Comunismul nu a inventat obediența românească, dar a industrializat-o.
După 1989, am crezut că am scăpat de ea. În realitate, am schimbat doar obiectul supunerii.
Partidul-stat a dispărut, dar reflexul de a căuta un stăpân intelectual a rămas. În locul secretarului de partid a apărut politicianul providențial, în locul propagandistului au apărut televiziunile și influencerii, în locul lozincii oficiale au apărut sloganurile electorale, iar în locul formulei „partidul are întotdeauna dreptate” am ajuns la forme moderne ale aceleiași credințe: „al meu are dreptate pentru că este al meu”.
Asta explică, în bună măsură, și fanatismul politic pe care îl vedem astăzi.
Partidele au înțeles foarte repede că nu trebuie neapărat să convingă oameni raționali; este mult mai simplu să construiască identități cărora oamenii să le rămână fideli. Nu mai contează ce spune politicianul, ci din ce tabără face parte. Dacă este „al nostru”, îi găsim justificări. Dacă este „al lor”, îi găsim vinovății. Dacă omul nostru este prins cu minciuna, căutăm circumstanțe. Dacă adversarul spune adevărul, căutăm motivul ascuns pentru care l-ar spune.
Este exact mecanismul supunerii necondiționate, doar că Dumnezeu a fost înlocuit cu partidul, iar dogma religioasă cu dogma politică.
Politica românească a descoperit astfel ceva ce instituțiile religioase au înțeles cu mult timp înainte: omul care nu gândește singur este mult mai ușor de condus decât omul care întreabă permanent „de ce?”. Omului care gândește critic nu-i poți vinde orice, pentru că îți cere argumente. Omului obișnuit să creadă îi poți vinde aproape orice, cu condiția să-i vorbești suficient de convingător și să-i oferi un dușman.
Iar politica românească a devenit expertă în această artă.
Îi spui omului că străinii sunt vinovați și nu trebuie să-i demonstrezi prea mult. Îi spui că Uniunea Europeană ne vrea răul și găsești imediat oameni dispuși să creadă. Îi spui că toți politicienii sunt hoți, iar oamenii îți vor aduce ei înșiși exemple. Îi spui că partidul tău este singurul care mai poate salva România și vei găsi oameni dispuși să creadă chiar și după ce partidul respectiv face exact ceea ce condamnase cu o zi înainte.
Pentru că problema nu mai este informația.
Problema este că oamenii nu mai verifică informația.
Și aici revenim la educație.
O societate educată critic nu poate fi manipulată atât de ușor. Un om obișnuit să citească, să compare surse, să caute documente, să distingă între opinie și fapt și să accepte că se poate înșela este un client dificil pentru propagandă. Nu-l poți cumpăra cu o lozincă. Nu-l poți speria cu o conspirație. Nu-l poți seduce cu un salvator providențial. Va întreba.
Iar întrebarea este dușmanul natural al manipulării.
Poate tocmai de aceea am rămas atât de puțin educați pentru gândirea critică. Nu spun că Biserica Ortodoxă este singura responsabilă; ar fi o simplificare absurdă și, în același timp, o nedreptate istorică. Avem comunismul, avem un sistem educațional care a pus prea mult accent pe reproducere și prea puțin pe gândire, avem familia tradițională, avem administrația autoritară, avem decenii de paternalism de stat și avem, mai nou, o industrie digitală a manipulării care a transformat prejudecata în produs comercial. Dar Biserica Ortodoxă, prin influența enormă pe care a avut-o asupra satului românesc și asupra formării mentalităților de-a lungul generațiilor, nu poate fi scoasă din această discuție, dimpotrivă, pentru că trebuie să ne întrebăm și cât de mult a contribuit la construirea unei culturi în care credința a fost transmisă mai ales prin autoritate, tradiție și ritual și mult mai puțin prin lectura individuală, prin cercetarea textului și prin confruntarea personală cu sursa.
Este suficient să privim puțin spre istoria Europei pentru a înțelege cât de important este accesul direct la text în formarea unei conștiințe care gândește cu propria minte. Reforma lui Martin Luther nu a însemnat doar o ruptură teologică față de Roma, ci și o schimbare profundă în raportul dintre omul simplu și textul religios. Traducerea Bibliei în limba poporului și răspândirea tiparului au făcut posibil ca omul care știa să citească să nu mai depindă în aceeași măsură de interpretarea unei autorități religioase pentru a afla ce scrie în textul pe care credința sa îl considera fundamental. Asa a apărut protestantismul și efectele sale. Aici mă despart puțin de prudența cu care este tratată de obicei această comparație. Eu cred că protestantismul a produs, în timp, un tip de om mai rațional, mai autonom și mai responsabil civic decât societățile modelate predominant de catolicismul sau ortodoxia tradițională. Nu spun asta dintr-o simplă preferință religioasă, ci ca pe o concluzie la care am ajuns după ani de lectură, comparație și, mai ales, după ce am văzut cu ochii mei diferențele dintre societăți care au crescut sub influențe religioase diferite. Evident că istoria nu poate fi redusă la religie, că economia, geografia, instituțiile, războaiele, resursele, educația și tradițiile politice au avut un rol enorm, dar este greu, în opinia mea, să ignori faptul că există o legătură profundă între etica protestantă și tipul de societate pe care îl întâlnim astăzi în țările protestante.
Privești Scandinavia, privești Elveția, Marea Britanie, Statele Unite, nordul Germaniei și vezi, dincolo de diferențele dintre ele, câteva trăsături care nu pot fi trecute cu vederea: un accent puternic pus pe responsabilitatea individuală, pe muncă, pe respectarea regulii, pe contractul social, pe educație, pe autonomie și pe responsabilitatea față de comunitate. Nu înseamnă că acolo nu există corupție, ipocrizie, nedreptate sau oameni lipsiți de caracter; bineînțeles că există. Dar există o diferență de fond în felul în care individul este raportat la comunitate și la propria conștiință.
În cultura protestantă, omul nu mai poate delega atât de ușor responsabilitatea morală unei autorități religioase. Reforma a produs o ruptură fundamentală: individul trebuia să se întâlnească el însuși cu textul, să-l citească, să-l înțeleagă și să-și asume responsabilitatea propriei credințe. Preotul nu mai era singurul intermediar între om și Dumnezeu, iar această schimbare, în opinia mea, a avut consecințe mult dincolo de teologie. Când îl înveți pe om să citească singur, să interpreteze singur și să răspundă în fața propriei conștiințe, îl înveți, fără să-ți dai seama, să devină și cetățean.
Aici cred că se află una dintre marile diferențe dintre protestantismul occidental și religiozitatea ortodoxă tradițională din spațiul românesc. Protestantismul a cultivat mai puternic relația directă dintre individ și text, dintre individ și propria conștiință, în timp ce ortodoxia noastră a rămas mult mai legată de tradiție, ritual, comunitate și autoritatea clericală. Într-un caz, omul este împins să caute; în celălalt, este mai ușor tentat să primească. Într-un caz, întrebarea poate deveni începutul credinței; în celălalt, întrebarea poate fi privită ca o tulburare inutilă a unei ordini deja stabilite.
Iar ceea ce se formează în biserică nu rămâne neapărat în biserică.
Dacă obișnuiești omul să-și asume propria conștiință, există șanse mari ca el să-și asume și responsabilitatea pentru comunitate. Dacă îl înveți să verifice, să citească și să judece, există șanse mai mari să verifice și ceea ce îi spune politicianul. Dacă îl obișnuiești să nu accepte automat autoritatea, există șanse să nu accepte automat nici abuzul administrației. Dacă îl înveți că moralitatea este, înainte de toate, o chestiune de conștiință personală, atunci legea nu mai este singurul lucru care îl împiedică să fure.
De aceea, atunci când spun că protestantul mi se pare, în materie de conștiință civică, mai responsabil decât omul format într-o cultură religioasă predominant ortodoxă sau catolică, nu mă refer la valoarea spirituală a oamenilor și nici nu spun că protestantul este un om „mai bun” în sens absolut. Vorbesc despre o anumită educație morală și civică pe care o consider mai favorabilă autonomiei individului. Protestantul pe care l-am întâlnit în societățile pe care le-am cunoscut nu mi s-a părut mai moral pentru că era protestant, ci pentru că fusese educat într-o cultură în care responsabilitatea personală, disciplina, munca și raportarea la comunitate aveau o greutate mult mai mare.
Iar această diferență se vede în lucruri aparent banale, dar care spun enorm despre o societate: cum este respectată o regulă atunci când nu există polițistul, cum este plătit impozitul atunci când statul nu te vede, cum este tratat spațiul public atunci când nu există camere de supraveghere, cum este respectat contractul atunci când ai putea să-l încalci fără consecințe și cum reacționează omul atunci când are posibilitatea de a obține un avantaj personal pe seama comunității.
Acolo se vede conștiința civică.
Nu în declarațiile despre Dumnezeu, nu în numărul lumânărilor aprinse și nici în cât de solemn participăm la ritualuri, ci în ceea ce facem atunci când nimeni nu ne vede.
De aceea mi se pare atât de importantă diferența dintre o religie a ritualului și o religie a conștiinței. Ritualul poate fi îndeplinit mecanic; conștiința nu poate fi delegată. Poți să aprinzi o lumânare după ce ai înșelat pe cineva, poți să mergi la biserică după ce ai furat din banul public și poți să te rogi după ce ai făcut rău altuia, dar toate acestea nu rezolvă problema morală dacă omul nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce a făcut. Iar aici cred că protestantismul a produs o mutație culturală importantă: a mutat o parte semnificativă a responsabilității morale dinspre instituție spre individ.
Poate că tocmai de aceea, când privesc astăzi țările nordice, Elveția, Marea Britanie, Statele Unite sau nordul Germaniei, văd nu doar prosperitate economică, ci și urmele unei anumite educații morale a individului. Iar când privesc mai aproape de noi, inclusiv diferențele istorice dintre Transilvania și vechiul Regat, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva și influențele religioase diferite au contribuit la formarea unor mentalități diferite. Nu sunt singurul factor, desigur, dar mi se pare imposibil să le ignorăm.
Chiar și Ungaria, cu toate problemele sale politice contemporane, merită privită prin această lentilă istorică, pentru că existența unei tradiții protestante importante, în special calviniste, a lăsat urme culturale pe care nu le poți șterge doar pentru că politica actuală a luat o anumită direcție. Iar Transilvania, cu pluralitatea ei confesională și cu influențele reformate, luterane, unitariene și catolice, oferă poate unul dintre cele mai interesante exemple din spațiul nostru pentru a observa cum religia, educația, autonomia comunitară și cultura civică s-au intersectat de-a lungul timpului.
Nu pretind că această explicație este suficientă pentru a explica diferența dintre România și Occident. Ar fi o prostie să ignorăm industrializarea, capitalul, instituțiile, istoria politică, războaiele, geografia sau secolele de dezvoltare diferită. Dar cred că este la fel de greșit să eliminăm religia din ecuație doar pentru că explicația este incomodă.
Pentru că religia nu modelează doar ceea ce omul crede despre Dumnezeu. Poate modela și ceea ce omul crede despre sine.
Iar dacă omul este învățat că trebuie să aștepte permanent ca altcineva să-i spună ce este adevărat, ce este bine, ce este permis și ce este interzis, atunci el va căuta aceeași autoritate și în afara bisericii. O va căuta în partid, în stat, în șef, în lider, în televiziune, în influencer și, în cele din urmă, chiar în algoritm.
De aici până la obediența politică nu mai este decât un pas.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai incomode adevăruri despre România: după ce am ieșit din comunism, nu am reușit să ieșim complet și din cultura obedienței. Am schimbat stăpânul, dar nu întotdeauna și reflexul de a avea unul. Am schimbat dogma, dar nu întotdeauna și nevoia de dogmă. Am schimbat propaganda oficială, dar nu am învățat suficient de bine să ne apărăm singuri de propagandă.
De aceea, când privesc astăzi felul în care se comportă electoratul român, nu mă miră atât de mult că partidele încearcă să-și construiască mase de adepți, cât mă miră cât de ușor le permitem să o facă. Politicianul care promite salvarea națională este primit uneori cu aceeași disponibilitate cu care altădată era primit omul care pretindea că deține adevărul absolut. Nu i se cer probe, nu i se cere bilanț, nu i se cere consecvență. I se cere doar să spună povestea în care alegătorul vrea să creadă.
Iar aici se închide cercul: o societate educată să creadă înainte de a cerceta va fi întotdeauna vulnerabilă la cei care au interesul să fie crezuți.
Poate că diferența fundamentală dintre o societate matură și una imatură nu este numărul de biserici, nici numărul de partide și nici măcar nivelul de bogăție, ci proporția oamenilor care au învățat să spună, înainte de a accepta o afirmație: „Dovedește-mi.”
În fond, acesta este începutul gândirii critice și, într-o anumită măsură, începutul libertății.
În spațiul românesc, lucrurile au evoluat diferit. Primele traduceri și tipărituri biblice în limba română au apărut cu mult înainte de 1921, iar alfabetul chirilic nu a dispărut în acel an, ci a fost înlocuit treptat cu alfabetul latin în secolul al XIX-lea; însă problema esențială nu se schimbă prin această precizare istorică: pentru o mare parte a populației, timp de secole, accesul direct și efectiv la textul religios a fost limitat de analfabetism, de accesul redus la carte și de caracterul predominant oral al vieții religioase. Pentru omul simplu de la sat, ceea ce spunea preotul nu era doar o interpretare printre altele, ci era, în foarte multe situații, singura formă accesibilă prin care putea afla ce înseamnă credința pe care o moștenise.
Iar aici apare o diferență esențială între a avea un text disponibil și a avea capacitatea reală de a-l utiliza pentru a-ți forma propria judecată. Poți pune Biblia în mâna unui om, dar dacă omul nu știe să citească, textul rămâne inaccesibil. Poți să-i dai alfabetul, dar dacă nu are acces la școală, la carte și la o cultură a lecturii, alfabetizarea rămâne o posibilitate formală. Și poți să-i oferi astăzi internetul întregii lumi, dar dacă omul suferă de analfabetism funcțional, poate citi un text fără să-i înțeleagă sensul, poate recunoaște cuvintele fără să priceapă argumentul și poate reproduce o informație fără să fie capabil să-i verifice adevărul.
Aici se află una dintre marile tragedii ale prezentului: am trecut de la omul care nu putea citi la omul care poate citi, dar nu înțelege întotdeauna ceea ce citește. Iar această diferență este enormă. Analfabetismul clasic te împiedică să intri în lumea textului; analfabetismul funcțional îți dă impresia că ai intrat în ea, deși uneori ai rămas doar la ușă. Știi să citești propoziția, dar nu îi înțelegi argumentul; poți urmări cuvintele, dar nu poți separa afirmația de dovadă; poți reproduce ceea ce ai citit, dar nu poți evalua dacă ceea ce ai citit este adevărat.
De aceea, problema nu este doar cât de mult citim, ci cât de mult înțelegem din ceea ce citim și, mai ales, dacă am fost educați să punem întrebări după ce am terminat de citit. Un om care citește fără să gândească poate fi la fel de ușor de manipulat ca unul care nu citește deloc, iar uneori chiar mai periculos pentru el însuși, pentru că are falsa impresie că informația pe care o consumă îi aparține.
Alfred Toffler observa, în alt context, că analfabetul viitorului nu va fi cel care nu știe să citească, ci cel care nu înțelege ce citește, adică nu știe să învețe, să dezvețe și să reînvețe. Iar dacă vrem să înțelegem vulnerabilitatea societății românești în fața manipulării, trebuie să privim tocmai aici: nu doar la câți oameni știu să citească, ci la câți oameni sunt capabili să confrunte ceea ce citesc cu alte surse, să distingă între fapt și opinie, între argument și afirmație, între informație și propagandă și, mai ales, să accepte că o convingere proprie poate fi greșită.
Poate că acesta este adevăratul zid care ne desparte încă de cunoaștere și de adevăr. Nu lipsa informației, pentru că astăzi avem informație până la saturație, ci incapacitatea de a o filtra. Nu lipsa textelor, ci incapacitatea de a le înțelege critic. Nu lipsa libertății de a vorbi, ci lipsa exercițiului intelectual de a asculta, de a compara și de a judeca.
Și atunci înțelegem mai bine cum se poate ca, într-o societate în care aproape fiecare om are în buzunar un dispozitiv care îi permite să acceseze în câteva secunde biblioteci întregi, să existe în același timp o asemenea disponibilitate pentru superstiție, conspirație, propagandă și minciună. Tehnologia ne-a oferit accesul la informație, dar nu ne-a oferit și discernământul necesar pentru a o folosi.
Iar discernământul nu se descarcă din App Store.
El se formează prin educație, prin lectură, prin îndoială, prin întrebări și prin exercițiul permanent de a nu lua de bun ceea ce ni se spune doar pentru că vine dintr-o sursă pe care am învățat să o considerăm autoritate.
Poate că aici se întâlnesc, după secole, religia tradițională, comunismul și politica românească de astăzi: în aceeași tentație de a-i oferi omului un adevăr gata ambalat și de a-l scuti de oboseala de a-l căuta singur. Iar omul care se obișnuiește să primească adevărul de-a gata devine, inevitabil, un om care poate fi condus de oricine știe să vorbească suficient de convingător.
De aceea, între „crede și nu cerceta” și „votează și nu întreba” există mai mult decât o simplă asemănare de formulare. Există un mecanism psihologic și cultural: renunțarea voluntară la propria judecată în favoarea unei autorități care promite să gândească în locul tău.
Iar o societate care renunță treptat la exercițiul propriei judecăți poate schimba regimuri, partide și conducători, fără să-și schimbe cu adevărat mentalitatea.
Nu pentru că românul ortodox ar fi mai puțin inteligent decât alt om și nici pentru că religia l-ar condamna inevitabil la obtuzitate, ci pentru că o instituție care se bucură de o autoritate enormă într-o societate slab educată are și o responsabilitate enormă pentru felul în care acea autoritate este exercitată.
Dacă îi spui omului să creadă fără să cerceteze, îi slăbești exact instrumentul de care are nevoie pentru a se apăra de orice altă formă de dogmă.
Iar România de astăzi este dovada tristă a acestei consecințe.
Am schimbat altarul cu scena politică, dar reflexul a rămas același. Am schimbat „crede pentru că așa trebuie” cu „crede pentru că așa spune partidul”. Am schimbat autoritatea religioasă cu autoritatea politică și, mai nou, cu autoritatea celui care are cele mai multe vizualizări pe TikTok. Dar omul continuă să caute pe cineva care să-i spună ce să creadă, în loc să-și asume oboseala intelectuală de a afla singur.
De aceea, eu nu cred că principala problemă a României este că oamenii sunt mințiți prea mult. Oamenii au fost mințiți dintotdeauna și vor mai fi. Problema este că au fost educați prea puțin să recunoască minciuna și, mai ales, prea puțin să pună întrebări celui care o spune.
Adevărata libertate nu începe atunci când ai dreptul să vorbești, ci atunci când ai învățat să gândești înainte să repeți ceea ce ai auzit.
Iar aici se află poate cea mai mare ironie a societății românești: după treizeci și șase de ani de libertate politică, avem încă oameni care vor să fie liberi, dar nu vor să gândească liber; oameni care se revoltă împotriva unei autorități pentru a se supune imediat alteia; oameni care spun că urăsc propaganda, dar cred fără să verifice prima poveste care le confirmă propriile prejudecăți.
Nu este suficient să scapi de un dictator dacă păstrezi în tine reflexul de a căuta un conducător care să gândească în locul tău.
Nu este suficient să schimbi partidul dacă nu schimbi mecanismul prin care alegi partidul.
Și nu este suficient să ai libertatea de a crede orice dacă nu ai și educația necesară pentru a verifica ceea ce crezi.
Poate că acesta este adevăratul nostru paradox: trăim într-o epocă în care avem mai mult acces la informație decât orice generație de dinaintea noastră și, cu toate acestea, suntem adesea mai vulnerabili decât ea în fața minciunii, pentru că am înmulțit enorm cantitatea de informație fără să înmulțim în aceeași măsură și capacitatea de a o judeca.
Minciuna nu mai are nevoie de dovezi pentru că știe că noi îi vom oferi ceea ce îi lipsește: dorința noastră de a o crede.
Adevărul, în schimb, trebuie să vină cu documente, cu argumente, cu surse și cu răbdare, pentru că are ghinionul de a ne cere ceva ce minciuna nu ne cere niciodată: să gândim.
