Mă uit uneori în jurul meu și, fără să vreau, mă sperii. Nu atât de ceea ce sunt tinerii de astăzi, cât de ceea ce am făcut noi din lumea în care ei au fost nevoiți să crească. Îi privim, îi judecăm, îi comparăm cu generațiile noastre și ne plângem că sunt superficiali, că nu mai au răbdare, că nu mai respectă autoritatea, că nu mai cred în muncă, în instituții, în profesie, în familie, în valori, că vor rezultate fără să accepte întotdeauna drumul lung până la ele și că par tot mai puțin interesați de acele repere morale pe care noi pretindem că le-am avut. Dar există o întrebare pe care o evităm aproape instinctiv: cine i-a învățat toate acestea?
Ne place să spunem că generația actuală este rezultatul internetului, al rețelelor sociale, al tehnologiei, al școlii slabe, al politicienilor, al societății consumiste și al vremurilor tulburi. Toate acestea au, desigur, partea lor de vină, dar explicația este prea comodă pentru a fi și adevărată până la capăt. Copiii nu s-au născut cu cinismul în buzunar, cu nepotismul în ADN și cu reflexul de a căuta scurtături. Noi le-am arătat lumea în care scurtătura valorează mai mult decât drumul, relația mai mult decât competența, șmecheria mai mult decât caracterul și aparența mai mult decât substanța. Noi le-am spus, uneori direct, alteori prin propriul nostru comportament, că în viață nu este suficient să fii bun, trebuie să știi pe cine trebuie să cunoști.
Am coborât ștacheta puțin câte puțin, atât de puțin încât aproape că nu am observat când am ajuns jos. Am început prin a accepta o mică abatere de la regulă, pentru că „nu se poate altfel”, apoi am tolerat o nedreptate pentru că „nu merită să ne complicăm”, am apelat la o relație pentru că „așa se face”, am închis ochii la o impostură pentru că „omul se descurcă”, am justificat o mică imoralitate pentru că „toată lumea face asta” și, în cele din urmă, am transformat excepția în regulă și descurcăreala în virtute. Am inventat aproape o filosofie națională a compromisului, în care expresia „merge și așa” a devenit uneori mai puternică decât orice principiu.
Iar copiii au privit.
Au privit cum omul competent putea fi ocolit de omul cu relații, cum cel muncitor putea pierde în fața celui descurcăreț, cum un examen putea fi mai puțin important decât o recomandare, cum o funcție putea deveni recompensă pentru obediență, cum un om fără valoare putea ajunge model doar pentru că reușise să acumuleze bani, influență sau notorietate. Au privit și au învățat. Copilul nu învață moralitatea din discursurile noastre despre moralitate, ci din diferența dintre ceea ce îi spunem și ceea ce ne vede făcând.
I-am învățat să meargă la școală și le-am spus că educația îi va ajuta în viață, dar apoi au văzut că diplomele nu garantează întotdeauna competența, iar competența nu garantează întotdeauna succesul. Le-am spus să muncească și să fie serioși, dar i-am pus să privească oameni care au muncit puțin și au obținut mult prin relații. Le-am vorbit despre cinste, dar am acceptat mici compromisuri atunci când ne-au fost utile. Le-am spus să nu mintă, dar uneori au văzut cum adulții își construiesc întreaga carieră din jumătăți de adevăr. Le-am spus să respecte legea, dar i-am făcut să observe că legea poate fi diferită pentru cei care au suficientă putere. Le-am spus că valoarea trebuie recunoscută, dar am continuat să premiem adesea apartenența, obediența și apropierea de centrul puterii.
Și apoi ne mirăm că unii dintre ei au devenit ceea ce noi am validat.
Este una dintre cele mai mari ipocrizii ale generației mele: să ne plângem de efectele unei lumi pe care noi am construit-o. Ne comportăm ca niște părinți care au lăsat ani de zile gunoiul în curtea casei, iar când copilul începe să arunce și el hârtii pe jos îl certăm că nu respectă curățenia. Îi spunem că trebuie să trăiască frumos într-o casă pe care noi am lăsat-o dezordonată, că trebuie să respecte reguli pe care noi le-am încălcat când ne-au incomodat și că trebuie să creadă în valori pe care noi le-am negociat ori de câte ori au intrat în conflict cu interesul personal.
Poate că aceasta este adevărata noastră vinovăție: nu faptul că nu le-am spus copiilor ce este bine, ci faptul că nu am trăit suficient de consecvent ceea ce le-am spus.
O societate nu-și educă tânăra generație doar prin școală. O educă prin exemple. Prin ceea ce recompensează și prin ceea ce sancționează. Prin oamenii pe care îi ridică în față și prin oamenii pe care îi împinge în margine. Prin felul în care ocupă cineva o funcție, prin felul în care este promovat un profesionist, prin felul în care este tratat un om cinstit și prin felul în care este privit unul care trișează și reușește. Copilul observă toate acestea mult înainte de a le putea explica.
De aceea, problema nu este doar că avem o generație care pare dezorientată. Problema este că am contribuit la dispariția reperelor după care ea ar fi trebuit să se orienteze.
Oamenii au nevoie de busole morale, nu doar de GPS-uri profesionale. Îi putem învăța pe copii cum să ajungă repede la destinație, dar dacă nu îi învățăm și unde merită să ajungă, tehnologia nu le rezolvă nimic. Le putem pune în mâini diplome, telefoane performante, bani și oportunități, dar dacă nu le oferim criterii prin care să deosebească succesul de impostură, libertatea de libertinaj, inteligența de viclenie și ambiția de lăcomie, riscăm să producem oameni foarte bine adaptați unei lumi care nu mai știe încotro merge.
Și poate că aici este una dintre marile tragedii ale timpului nostru: am investit enorm în educația care îi ajută pe oameni să câștige competiția și prea puțin în educația care îi învață pentru ce merită să concureze.
Nu cred că întreaga generație tânără este ratată. Ar fi nedrept și, mai ales, prea simplu să spunem asta. Există tineri extraordinari, inteligenți, muncitori, curajoși, onești, capabili să construiască lucruri pe care noi nu am fost capabili să le construim. Există tineri care refuză compromisurile, care pleacă dintr-un sistem bolnav tocmai pentru că nu vor să devină parte din el și care își caută singuri modelele, uneori în alte societăți, alteori în oameni discreți pe care noi nici măcar nu i-am observat. Problema este că aceștia sunt încă prea puțini în raport cu forța culturală a modelelor toxice pe care societatea le produce și le promovează zilnic.
Iar când procentul celor care rezistă este prea mic, nu poți pune întreaga responsabilitate pe umerii lor. Trebuie să te întrebi ce fel de teren le-am pregătit.
Am creat o lume în care copilului i se spune că trebuie să fie competitiv, dar nu întotdeauna i se explică diferența dintre competiție și călcare în picioare; i se spune să aibă succes, dar prea rar i se spune că există succese care te pot face mai sărac ca om; i se spune să câștige bani, dar nu întotdeauna că există bani care pot costa prea multă liniște; i se spune să devină cineva, fără să i se explice că poți ajunge „cineva” în ochii lumii și să rămâi un nimeni în propriii tăi ochi.
Poate că de aceea avem atât de mulți oameni care știu să parvină și atât de puțini care știu să rămână oameni.
Nu copiii au coborât singuri standardele. Noi le-am coborât înaintea lor, iar ei au crescut privind această coborâre ca pe ceva firesc. Noi am transformat excepția în normalitate, iar ei au confundat normalitatea cu adevărul. Noi am acceptat mediocritatea pentru că era convenabilă, iar ei au ajuns să creadă că valoarea este doar o poveste frumoasă spusă de cei care nu au știut să se descurce.
De aceea, dacă vrem cu adevărat să schimbăm ceva, nu cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să le ținem tinerilor predici. Ar trebui, înainte de toate, să ne privim pe noi înșine. Să ne întrebăm câte dintre lucrurile pe care le condamnăm astăzi la ei au fost cultivate ieri prin propriile noastre compromisuri. Câte dintre scurtăturile lor au fost asfaltate de noi. Câte dintre cinismele lor au fost provocate de dezamăgirile noastre. Câte dintre neîncrederea lor în instituții s-au născut din spectacolul pe care noi l-am acceptat ani întregi.
Pentru că există o vârstă la care nu mai ai dreptul să te ascunzi după explicații.
Trebuie să te uiți în oglindă.
Și poate că cea mai grea recunoaștere pentru generația mea este aceasta: nu ne putem plânge de faptul că ne-am pierdut copiii dacă, în timp ce îi creșteam, am pierdut noi înșine standardele după care voiam să-i creștem.
Copiii nu ne moștenesc doar casele, conturile, numele și genele. Ne moștenesc și compromisurile. Ne moștenesc fricile, prejudecățile, tăcerile, micile noastre lașități și felul în care am ales să supraviețuim atunci când ar fi trebuit să alegem să rămânem demni.
Iar dacă astăzi îi vedem mergând uneori fără direcție, poate că înainte să-i întrebăm de ce nu au busolă ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva noi am fost generația care a aruncat-o prima.
