De 36 de ani, în România, rezultatul votului nu este suficient pentru a explica cine deține, în realitate, puterea. Votăm Parlamentul, alegem președintele, schimbăm partide și majorități, dar adevărata distribuție a puterii se conturează adesea abia după închiderea urnelor, în negocieri de culise, prin trafic de influență, relații de partid, clientelism și acces privilegiat la resursele statului.
Aici se află una dintre marile noastre ipocrizii democratice: confundăm legitimitatea electorală cu exercitarea efectivă a puterii. Cetățeanul votează o listă de candidați și, în principiu, o anumită orientare politică. Dar după alegeri începe o altă competiție, una în care cetățeanul nu mai are niciun cuvânt de spus. Se negociază funcții, ministere, agenții, companii de stat, consilii de administrație, poziții în administrația publică și, odată cu ele, accesul la bugete de miliarde.
Guvernul este exemplul cel mai clar. El nu este ales direct de cetățeni. Premierul este desemnat în urma mecanismului constituțional, iar Guvernul este învestit de Parlament. Numai că, dincolo de această procedură formală, componența executivului ajunge adesea să fie rezultatul negocierilor dintre liderii partidelor, al intereselor grupurilor de partid și al presiunilor exercitate de clientelele politice. Iar aici apare întrebarea incomodă: cât din ceea ce se întâmplă după alegeri mai reprezintă voința exprimată de cetățean la urne și cât reprezintă voința celor care au capacitatea de a negocia puterea?
Nu este nevoie să susții că alegerile nu contează. Contează. Ele dau legitimitate Parlamentului, stabilesc raportul de forțe politice și pot schimba direcția unei țări. Dar alegerile nu sunt decât începutul mecanismului. Problema României este că, după momentul electoral, se deschide o zonă opacă în care puterea se redistribuie prin negocieri la care alegătorul nu participă și asupra cărora nu are aproape niciun control.
Așa ajung în funcții publice oameni pe care societatea nu i-ar fi ales niciodată în mod direct, dar care devin, peste noapte, miniștri, secretari de stat, șefi de agenții sau membri ai unor structuri cu acces la resurse publice considerabile. Uneori, criteriul decisiv nu pare să fie competența, integritatea sau performanța profesională, ci apartenența la rețeaua potrivită și capacitatea de a servi interesele potrivite.
Și atunci despre ce fel de democrație vorbim?
Despre una în care poporul votează, dar alții negociază puterea după ce poporul pleacă acasă?
Despre una în care cetățeanul decide cine intră în Parlament, dar nu știe cine va conduce ministerele, agențiile și instituțiile care îi administrează banii?
Despre una în care scrutinul stabilește formal majoritatea, iar adevărata arhitectură a puterii se construiește ulterior, în spatele ușilor închise?
Poate că problema nu este că România nu are alegeri. Problema este că între alegeri și exercitarea efectivă a puterii există un teritoriu politic insuficient controlat de cetățean.
Iar dacă vrem să vorbim serios despre democrație, nu este suficient să întrebăm cine a câștigat alegerile. Ar trebui să avem curajul să întrebăm și cine câștigă puterea după alegeri.
Pentru că urna electorală poate decide cine primește legitimitatea de a guverna. Dar într-un stat capturat de clientelism, adevărata întrebare este cine decide, în cele din urmă, cine guvernează, pentru cine guvernează și în folosul cui sunt administrați banii publici.
