Capturarea statului de către generația de pradă
Există o generație de pradă, dezumanizată treptat de lăcomie, de oportunism și de convingerea că viitorul nu se mai construiește prin muncă, competență, sacrificiu și meritocrație, ci prin capacitatea de a obține cât mai mult, cât mai repede și cu cât mai puțin efort, fără obligația de a demonstra că meriți ceea ce primești și, mai ales, fără scrupulele pe care le presupune respectul pentru munca celuilalt și pentru instituția pe care pretinzi că o servești.
Pentru această categorie de oameni, scopul nu mai are nevoie de justificare morală, iar mijloacele devin simple instrumente ale parvenirii: o funcție obținută politic, o rudă bine plasată, o relație întreținută cu grijă, o masă oferită cui trebuie, un telefon dat la momentul potrivit, un șef căruia îi devii util și, mai presus de toate, convingerea că orice ușă poate fi deschisă dacă știi pe cine să cauți în spatele ei.
Cazul fostului meu coleg, Crainic Ion-Dacian, este, în opinia mea, unul dintre exemplele cele mai elocvente despre felul în care sinecurismul, nepotismul și politizarea administrației au ajuns să deformeze grav criteriile după care sunt selectați oamenii în instituțiile statului. Vorbesc despre un om pe care l-am cunoscut profesional și al cărui traseu îl cunosc, despre un absolvent de Drept despre care susțin, pe baza propriei mele experiențe și a lucrurilor pe care le-am constatat, că nu putea demonstra nici măcar cunoașterea elementară a mediului universitar în care pretindea că s-a format: unde se afla facultatea, cine îi fuseseră colegii sau care erau numele profesorilor.
Cu toate acestea, traseul său profesional a fost unul spectaculos: director la Poștă, director la o unitate sanitară din Jebel, secretar al Primăriei Parta și, în cele din urmă, transferat ca „specialist” la Inspecția Fiscală din ANAF, într-un domeniu în care competența profesională nu ar trebui să fie negociabilă. Iar eu afirm, asumându-mi ceea ce spun, că omul respectiv nu avea cunoștințele elementare necesare exercitării unei asemenea funcții: nu știa, din câte am constatat direct, cum arată o balanță contabilă, care este definiția profitului sau ce înseamnă deductibilitatea, noțiuni pe care un inspector fiscal ar trebui să le stăpânească înainte de a pune mâna pe primul dosar de control.
Aici începe, de fapt, problema pe care cazul Crainic o ridică pentru societatea românească, pentru că un asemenea personaj nu apare din neant și nu ajunge într-o poziție de putere exclusiv prin propria capacitate de a se descurca, ci are nevoie de un sistem care să-i deschidă ușile, de oameni care să-l recomande, de politicieni care să-l promoveze și de o cultură familială și socială în care copilul învață că succesul nu este rezultatul muncii, ci al relațiilor.
Din ceea ce cunosc în calitate de comisar al Gărzii Financiare și inspector fiscal ANAF și îmi asum, familia Crainic a funcționat într-un asemenea univers al relațiilor și al traficului de influență, în care problemele se rezolvau prin „cunoștințe”, iar relațiile se întrețineau inclusiv prin ceea ce în limbajul acestui sistem era considerat un gest banal de curtoazie: produse din carne, în special celebrii mititei, oferiți drept „cadou” unor șefi din Garda Financiară, ANAF, Poliție, Parchete și altor persoane aflate în poziții de decizie.
Crainic Ion-Dacian a fost, în opinia mea, crescut și educat exact în această cultură a relației, a influenței și a accesului privilegiat la oameni importanți, iar faptul că gravita în anturajul unor persoane politice și al unor șefi din poliție și parchete, inclusive în anturajul președintelui Consiliului Județean Timiș, Alfred Simonis, relații cu care se lăuda, spune ceva despre felul în care își construise propria imagine asupra puterii: nu ca pe o autoritate impersonală a statului, ci ca pe o rețea de oameni care se cunosc, se ajută și își întorc favorurile.
Aici însă nu mai suntem doar în zona observațiilor mele personale, pentru că există deja un fapt oficial, consemnat de Direcția Națională Anticorupție.
La 3 septembrie 2026, DNA a anunțat oficial că a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și luarea măsurii controlului judiciar față de Crainic Ion-Dacian, inspector superior la DGRFP Timișoara din cadrul ANAF, pentru două infracțiuni de trafic de influență. Potrivit comunicatului DNA, procurorii susțin că, la 4 decembrie 2025, acesta ar fi acceptat promisiunea de a primi 1,5 milioane de euro pentru a determina funcționari competenți din cadrul ANAF Timișoara să admită rambursarea unei TVA de aproximativ 21 de milioane de lei, iar la 19 decembrie ar fi reiterat această acceptare, precizând că din suma respectivă un milion de euro urma să fie oprit pentru el și complicele său, iar 500.000 de euro pentru funcționarii despre care lăsase să se creadă că îi putea influența. DNA mai descrie o a doua faptă, în care, potrivit procurorilor, Crainic ar fi acceptat, prin intermediul unui complice, promisiunea unei sume de 100.000 de euro, pentru intervenții privind redobândirea codului de TVA și rambursarea unei alte sume de aproximativ 5 milioane de lei. În total, vorbim, potrivit comunicatului oficial, despre 1,6 milioane de euro și rambursări de TVA de aproximativ 26 de milioane de lei. (dna.ro)
Acestea nu mai sunt zvonuri, bârfe de instituție sau acuzații lansate pe rețelele sociale, ci fapte descrise oficial de procurorii DNA într-o cauză penală în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare. Desigur, prezumția de nevinovăție rămâne valabilă până la o eventuală condamnare definitivă, iar eu nu am niciun motiv să substitui instanța și nici să pronunț înaintea ei o sentință. Dar nici nu văd de ce ar trebui să cosmetizăm realitatea atunci când există deja un comunicat oficial al DNA care descrie mecanismul, sumele și faptele investigate.
Ceea ce mă frapează este că eu am anticipat încă de anul trecut că acest individ va ajunge într-o asemenea situație, nu pentru că aș fi avut acces la vreo informație secretă și nici pentru că aș fi avut capacitatea de a prezice viitorul, ci pentru că, după o viață profesională petrecută în domeniul economico-financiar, înveți să recunoști anumite tipare comportamentale înainte ca ele să producă efectele finale, iar atunci când vezi un funcționar care își construiește în jurul propriei persoane o rețea de relații, care își vinde imaginea de om „cu intrare” și care începe să ofere mediului privat protecție pe care nu are niciun drept instituțional să o ofere, pericolul nu mai este o simplă impresie, ci devine un semnal de alarmă.
Anul trecut, administratorul unei societăți m-a informat că Crainic se prezentase la firma sa și îi propusese, în esență, protecție, lăsând să se înțeleagă că poate rezolva problemele pe care societatea le-ar putea avea cu instituțiile statului, iar ceea ce mi-a relatat atunci nu am tratat ca pe o simplă bravură de funcționar, pentru că știam prea bine că asemenea comportamente pot evolua, dacă sunt tolerate, de la simpla exhibare a influenței până la folosirea efectivă a funcției publice ca instrument de negociere și de obținere a unor avantaje personale.
Tocmai de aceea, nu m-am limitat să constat și să comentez. Am informat atunci conducerea AJFP Timiș, colegii săi și șefii lui direcți despre activitatea sa extraprofesională, despre modul în care își folosea pretinsa influență în relația cu mediul privat și despre pericolul pe care un asemenea comportament îl reprezenta pentru instituție. Am făcut-o înainte ca lucrurile să ajungă acolo unde au ajuns astăzi, tocmai pentru că am considerat că o instituție fiscală nu-și poate permite să ignore semnalele privind comportamentul unui inspector care, în loc să inspire contribuabilului încredere în autoritatea statului, îi sugerează că poate cumpăra, prin intermediul lui, protecție și acces privilegiat.
Nu s-a întâmplat însă nimic.
Avertismentul meu nu a produs niciun efect vizibil, iar Crainic a beneficiat în continuare de o protecție pe care eu am considerat-o suspectă, în condițiile în care, profesional, nu confirmase prin rezultate ceea ce pretindea că este: un „specialist”; a continuat să ocupe funcția, să fie plătit din banii contribuabililor și să se bucure de aceeași inexplicabilă toleranță instituțională, de parcă toate semnalele de alarmă pe care le ridicasem ar fi fost doar zgomot de fond, ba, mai mult decât atât, într-o demonstrație care mi s-a părut atunci și continuă să mi se pară astăzi o adevărată batjocură la adresa meritocrației, a fost promovat, nu știu de cine și în baza căror criterii, într-o comisie de examinare pentru promovarea în grad profesional, adică exact în poziția din care ar fi trebuit să contribuie la evaluarea competenței altora, în condițiile în care propria sa competență profesională fusese, în opinia mea, mai degrabă o chestiune de funcție și de protecție decât una demonstrată prin rezultate.
Mi s-a părut una dintre acele absurdități administrative care spun despre un sistem mult mai mult decât ar putea spune orice raport oficial: omul pe care îl avertizasem ca fiind un posibil risc pentru instituție nu numai că nu a fost verificat, nu numai că nu a fost îndepărtat din zona de influență pe care și-o construise, ci a fost așezat chiar într-o poziție în care putea participa la evaluarea profesională a altora. Când un asemenea mecanism devine posibil, problema nu mai este doar a unui individ care își supraevaluează competența, ci a unei instituții care a ajuns să confunde funcția cu valoarea, relația cu meritul și promovarea administrativă cu recunoașterea profesională.
Dar ceea ce avea să se întâmple în decembrie 2025 avea să fie, pentru mine, cireașa de pe tort, pentru că atunci am primit un telefon de la un fost șef al Gărzii Financiare, care mă suna de la cabinetul președintelui ANAF. Întrebarea m-a lăsat aproape fără replică: „Ce știi despre Crainic Dacian-Ion?” Am întrebat, firesc, în ce context, iar răspunsul a fost unul pe care, sincer, nu l-aș fi putut imagina nici dacă mi-aș fi propus să construiesc cel mai absurd scenariu despre funcționarea administrației românești: Crainic intenționa să-și depună candidatura pentru a ocupa, temporar, unul dintre posturile vacante de la AJFP Timiș sau DGRFP Timișoara și, mai mult decât atât, fusese recomandat președintelui ANAF, Nica, pentru această poziție.
Am avut, pur și simplu, senzația că paralizez. După toate avertismentele pe care le făcusem, după toate semnalele pe care le transmisesem și după ceea ce știam despre activitatea lui extraprofesională, omul nu numai că rămăsese în sistem, nu numai că fusese promovat într-o comisie de examinare pentru grad profesional, dar acum era recomandat chiar conducerii ANAF pentru a ocupa temporar o funcție vacantă. Mi s-a părut momentul în care tupeul, relațiile și traficul de influență — în sensul în care eu percepeam atunci mecanismul — atinseseră o asemenea dimensiune încât administrația însăși părea să-i ofere celui pe care îl consideram un risc profesional exact ceea ce încercasem să avertizez că nu ar trebui să primească: și mai multă putere, și mai multă vizibilitate, și mai mult acces la mecanismele instituției.
Evident, am spus ceea ce știam și ceea ce gândeam despre el, fără să cosmetizez nimic și fără să încerc să salvez aparențele: l-am descris așa cum îl percepeam eu după anii în care îl cunoscusem profesional, ca pe o nulitate din punct de vedere profesional, lipsită, în opinia mea, de acele principii morale și de acea soliditate profesională pe care o consider indispensabile pentru cineva aflat într-o poziție de autoritate fiscală, și am avertizat că un asemenea personaj, ajuns într-o funcție cu responsabilități mai mari, putea genera probleme uriașe prin incompetență, superficialitate și folosirea discreționară a unei autorități pe care nu o dobândise prin competență.
La întoarcerea de la București, supărarea a fost, din câte am înțeles, mare, iar întrebarea care plutea în aer nu era dacă omul era sau nu potrivit pentru funcție, ci, mai degrabă, „cine l-a lucrat?” — ca și cum problema nu ar fi fost că cineva contestase competența și integritatea candidatului, ci că îndrăznise cineva să-i strice ascensiunea. Pentru mine, tocmai această reacție a fost poate cea mai elocventă parte a întregului episod, pentru că într-o administrație normală întrebarea ar fi trebuit să fie: Are omul competența necesară? Are experiența? Are rezultatele? Este potrivit pentru funcție? Există vreun risc de integritate? În administrația pe care am cunoscut-o însă, întrebarea părea să fie alta: cine îl susține, cine îl recomandă și cine îndrăznește să se opună?
Și poate că aici se află, de fapt, una dintre cele mai simple definiții ale capturării statului: nu atunci când un individ intră într-o instituție prin relații, ci atunci când, după ce a intrat, instituția începe să-i construiască în jurul lui o carieră, să-i tolereze derapajele, să-i ignore limitele profesionale și, în cele din urmă, să-i ofere chiar posibilitatea de a urca mai sus, în timp ce cei care încearcă să atragă atenția asupra problemei devin ei înșiși suspecți că „l-au lucrat”.
Astăzi, privind retrospectiv, lucrurile capătă o cu totul altă semnificație. Nu pretind că am prevăzut faptele investigate de DNA și nici că aș fi știut ce urma să se întâmple, însă am identificat comportamentul care mă făcea să cred că, mai devreme sau mai târziu, acest om va ajunge să depășească o limită. Am văzut semnalul, l-am transmis celor care aveau obligația instituțională să-l verifice și nimeni nu a considerat că merită să-l ia în serios.
Iar aici nu mai este vorba doar despre Crainic.
Este vorba despre instituția care a fost avertizată și nu a reacționat.
Pentru că uneori corupția nu începe în momentul în care cineva cere milioane de euro. Începe mult mai devreme, în clipa în care instituția află că un funcționar își vinde influența în exterior, iar cei care ar trebui să-l oprească aleg să privească în altă parte.
Mai mult, în discuțiile sale ar fi avut tupeul să afirme că dispune de influență chiar și asupra mea, ceea ce mi s-a părut atunci atât de absurd, încât am înțeles că nu mai avem de-a face doar cu un funcționar care își supraestimează competența, ci cu un om care ajunsese să creadă în propria legendă și, mai grav, să o vândă altora ca pe o marfă.
Pentru a-și face povestea mai convingătoare și pentru a-și construi imaginea unei protecții instituționale pe care, evident, nu o putea demonstra, lăsa să se înțeleagă chiar că ar fi ofițer SRI detașat la ANAF. Aici am recunoscut, trebuie să spun, și o anumită doză de umor involuntar, pentru că, din curiozitate și mai ales ca glumă, am întrebat un ofițer cu state vechi în SRI dacă respectivul specimen se află cumva pe statul de plată al serviciului.
Răspunsul a fost atât de spontan, încât aproape că nu mai avea nevoie de nicio explicație: „Chiar așa? La nivelul acesta se coboară SRI?”
Nu, SRI nu s-a coborât. Dar, în opinia mea, clasa politică și ANAF s-au coborât suficient de mult încât un asemenea om să poată ajunge să creadă că poate folosi chiar și numele unui serviciu de informații pentru a-și construi o aură de protecție.
Și tocmai aici se află una dintre cele mai grave consecințe ale politizării administrației: nu doar că sunt promovate persoane incompetente, ci li se creează, prin funcție și prin relații, sentimentul unei puteri pe care nu o dețin în realitate, iar acest sentiment de impunitate poate deveni mai periculos decât incompetența însăși.
Pentru că omul care știe că este incompetent se teme. Omul care este incompetent, dar ajunge să creadă că este protejat, nu se mai teme de nimic.
Și atunci apare întrebarea care mă interesează mai mult decât destinul unui singur Crainic: cum a fost posibil ca un om pe care eu îl consider profesional nepregătit să ajungă într-o poziție din care să creadă că poate negocia milioane de euro, să promită protecție unor oameni de afaceri și să invoce relații în instituțiile statului?
Răspunsul meu este că nu trebuie să privim cazul doar ca pe o eventuală abatere individuală, ci ca pe produsul unui sistem care, vreme de decenii, a confundat competența cu relația politică și profesionalismul cu obediența.
Pentru ca un om ajuns într-o funcție publică prin relații politice să poată acumula suficientă încredere în propria impunitate încât să se aventureze în asemenea zone, trebuie să existe în spatele lui un mecanism de promovare care nu mai are nimic de-a face cu meritocrația. Și acesta este mecanismul pe care îl contest: nu contează cât știi, ci pe cine cunoști; nu contează ce poți face, ci cine te recomandă; nu contează ce rezultate ai, ci cui îi ești util.
Am lucrat mai bine de patru decenii în domeniul economico-financiar și știu ce înseamnă un inspector fiscal competent și câtă responsabilitate presupune o asemenea funcție. Inspecția Fiscală nu este un loc în care poți învăța meserie după ce ai primit funcția, pentru că în spatele fiecărui act de control se află bani, firme, locuri de muncă, bugete publice și, uneori, destine economice. Un inspector care nu înțelege contabilitatea, fiscalitatea și mecanismele economice poate deveni periculos atât pentru stat, cât și pentru contribuabil.
De aceea, afirmația mea că în ANAF există mulți asemenea „specialiști” nu este o simplă metaforă. Din experiența mea profesională, fenomenul este mult mai larg decât un singur caz, iar proporția pe care eu o estimez este de peste 50% dintre inspectorii din cadrul Inspecției Fiscale. Poate părea o afirmație dură, dar ea vine din decenii de experiență într-un sistem pe care l-am cunoscut din interior și în care am văzut diferența dintre omul care își câștigă funcția prin competență și cel care ajunge într-un birou pentru că cineva, undeva, a decis că trebuie să ajungă acolo.
Problema devine și mai gravă atunci când asemenea oameni primesc salarii consistente din bani publici și ajung să ocupe funcții pentru care alții au muncit ani întregi, au învățat, au dat examene și au acumulat experiență profesională. Din ceea ce am constatat în perioada în care Crainic a lucrat în ANAF, susțin că timp de aproximativ cinci ani nu a întocmit în nume propriu niciun act de control, limitându-se să semneze alături de cei care efectiv munceau. Dacă acest lucru este adevărat, întrebarea devine inevitabilă: cum poate un om care nu produce profesional să fie remunerat la nivelul cel mai înalt al sistemului și, mai mult, să fie prezentat drept specialist?
Și mai există o întrebare, poate cea mai incomodă dintre toate: ce se întâmplă după ce protecția politică începe să se clatine?
Crainic se află acum sub control judiciar, iar DNA a stabilit inclusiv interdicția de a exercita funcții de angajat în cadrul ANAF – DGRFP Timișoara. Dar dosarul abia începe să-și producă efectele, iar eu nu pot să nu mă întreb dacă, în timp, nu va apărea și mecanismul clasic al sistemului: construirea profilului victimei, relativizarea faptelor, invocarea caracterului excepțional al omului, căutarea unor circumstanțe favorabile și, eventual, întinderea procedurilor până când memoria publică obosește, interesul dispare, iar timpul devine cel mai eficient avocat.
Nu afirm că acest lucru se va întâmpla, pentru că nu pot anticipa decizia procurorilor sau a instanțelor și nu vreau să transform o suspiciune într-o certitudine, însă nici nu pot ignora ceea ce am văzut de-a lungul anilor în administrația românească și, mai ales, nici precedentele care arată că uneori absurdul instituțional poate deveni realitate. Există chiar un caz celebru, pe care îl cunosc și pentru care dețin documentele judiciare, care îmi confirmă temerea: cel al lui Țăran Alexandru, tot din AJFP Timiș, tot din zona Inspecției Fiscale, care a fost condamnat în primă instanță la patru ani de închisoare cu executare pentru luare de mită, iar ulterior, în urma constatării intervenirii prescripției de către Curtea de Apel Timișoara, procesul penal s-a încheiat fără ca acea condamnare să mai producă efectele unei condamnări definitive, după care omul a revenit în ANAF Timiș și, din informațiile și documentele pe care le dețin, a formulat chiar pretenții pentru plata unor drepturi salariale restante.
Dacă un asemenea caz este posibil, atunci întrebarea mea nu mai este una pur teoretică: ce se va întâmpla cu Crainic dacă mecanismele de protecție care l-au însoțit până aici vor continua să funcționeze și după declanșarea anchetei penale? Nu spun că se va întâmpla, dar experiența îmi spune că trebuie să ne punem întrebarea, pentru că într-un sistem în care un funcționar din Inspecția Fiscală poate ajunge condamnat pentru mită, poate scăpa de efectele condamnării prin intervenirea prescripției, poate reveni în instituție și poate ajunge să solicite chiar plata unor drepturi salariale pentru perioada în care nu a lucrat, granița dintre răspundere și recompensă începe să capete contururi de-a dreptul kafkiene.
Iar aici apare adevărata absurditate morală a întregii povești: contribuabilul român, omul care își plătește taxele și impozitele până la ultimul leu și căruia statul îi cere permanent disciplină, conformare și respectarea legii, poate ajunge să suporte din banii săi consecințele administrative și financiare ale unui sistem care, în loc să-și protejeze integritatea, ajunge să-i reintegreze pe cei care au fost găsiți vinovați de fapte de corupție și să le recunoască, eventual, drepturi salariale aferente perioadelor în care au fost îndepărtați din funcție. În asemenea situații, nu mai este suficient să vorbim despre o problemă de justiție; este o problemă de moralitate a statului, pentru că statul îi cere contribuabilului să fie corect, în timp ce propriul său aparat pare uneori incapabil să stabilească o consecință reală pentru cei care îi compromit instituțiile.
Aceasta este adevărata perversitate a sinecurismului: nu produce doar incompetenți, ci produce și o rețea de dependențe care îi protejează pe incompetenți atunci când aceștia devin vulnerabili.
Iar dacă un om ajuns într-o funcție publică prin relații politice poate, după ani de zile, să se întoarcă în aceeași instituție după ce problemele judiciare se sting, atunci mesajul transmis generației tinere este devastator: nu trebuie să fii competent, trebuie doar să fii bine conectat; nu trebuie să muncești, trebuie să știi cui să-i fii util; nu trebuie să construiești o carieră, trebuie să găsești o sinecură.
Asta a făcut, în opinia mea, PSD prin politizarea administrației și prin transformarea instituțiilor publice într-un teritoriu al recompenselor politice, al fidelităților personale și al sinecurilor. Și nu spun asta pentru că vreau să transform cazul Crainic într-un atac politic facil, ci pentru că un asemenea caz nu poate fi desprins de sistemul politic care a făcut posibil ca funcțiile publice să fie tratate ca recompense pentru loialitate.
Într-un stat normal, un om este promovat pentru ceea ce știe și pentru ceea ce poate să facă. În România construită de politicienii ultimelor decenii, prea adesea este promovat pentru cine îl cunoaște și pentru cine răspunde pentru el.
Iar nota de plată o achită întotdeauna aceiași oameni: contribuabilii.
Mediul privat muncește, produce, plătește taxe, plătește salarii și finanțează prin impozite instituțiile statului, iar cetățeanul obișnuit își plătește taxele și impozitele fără să aibă posibilitatea de a-și negocia cu nimeni funcția, salariul sau protecția. În schimb, atunci când administrația este populată cu oameni care au ajuns acolo prin relații și sinecuri, același contribuabil este obligat să întrețină, prin banii lui, exact sistemul care îi disprețuiește munca.
Aici este, de fapt, tragedia României: statul nu doar că permite uneori incompetenței să ajungă la putere, ci o finanțează.
Iar când un asemenea sistem funcționează suficient de mult, el începe să producă o schimbare profundă în mentalitatea societății. Copilul care vede că părintele său nu a reușit prin muncă, ci prin relații, învață că relația este mai importantă decât competența. Tânărul care vede că un om fără pregătire poate ajunge director învață că diploma este mai puțin importantă decât telefonul potrivit. Funcționarul care vede că obediența este răsplătită mai bine decât performanța începe să înțeleagă că profesionalismul este, de fapt, o naivitate.
Așa se naște generația de pradă.
O generație pentru care viitorul nu mai înseamnă să construiești, ci să obții; nu să muncești, ci să te descurci; nu să meriți, ci să fii recomandat; nu să fii competent, ci să fii protejat.
Și atunci problema nu mai este Crainic Ion-Dacian.
El devine doar un nume într-o poveste mult mai mare.
Problema este sistemul care poate transforma un om fără performanță profesională demonstrabilă într-un „specialist”, îl poate instala într-o instituție strategică a statului, îi poate plăti salariul din banii contribuabililor și îi poate crea, prin relații politice și administrative, impresia că funcția publică este o proprietate personală.
Aceasta este adevărata moștenire a sinecurismului românesc: o societate în care cei care muncesc trebuie să-i întrețină pe cei care au învățat să trăiască din relații, iar cei care au construit statul ajung, paradoxal, să fie tratați ca niște naivi pentru că încă mai cred că într-o funcție publică ar trebui să conteze competența.
Iar eu, după mai bine de patru decenii în domeniul economico-financiar, refuz să accept că aceasta este normalitatea.
Pentru că nu este.
Este doar rezultatul unei administrații în care prea mult timp s-a promovat omul de partid în locul profesionistului, relația în locul meritului și obediența în locul competenței.
Iar o societate care își pierde criteriile de selecție nu mai poate pretinde că își construiește viitorul.
Își construiește doar propria degradare.
