Oricât de subiectiv ar părea, cred că este un mare adevăr în ceea ce spune Dominic Fritz atunci când afirmă că o parte a justiției este capturată. Și spun asta nu pentru că aș considera că toți magistrații sunt compromiși, nici pentru că aș pune sub semnul întrebării independența profesională a celor care își fac meseria cu onestitate, ci tocmai pentru că, după atâția ani în care am privit din interior mecanismele statului, am învățat să fac diferența dintre instituția care există în acte și instituția care funcționează în realitate. Și asta am simțit-o „pe pielea mea”, in modul in care am fost „tratat”, atât ca funcționar public cât, mai ales, ca cetățean.
Justiția ar trebui să fie ultimul loc în care cetățeanul să mai aibă nevoie de relații, influență, bani sau protecție politică pentru a obține ceea ce legea îi garantează. Din păcate nu e deloc așa, pentru că în justiție aproape că nu mai există empatie. Or, în momentul în care omul simplu începe să creadă că rezultatul unui dosar depinde mai mult de cine se află în spatele celui care are dreptate decât de probele existente în dosar, ceva fundamental s-a rupt. Iar ruptura nu mai este doar una juridică, ci una morală și socială, pentru că într-un stat de drept cetățeanul nu trebuie să creadă în justiție doar atunci când câștigă, ci trebuie să creadă că regulile sunt aceleași pentru toți, indiferent de nume, funcție, avere sau apartenență. Ceea ce în justiția română se întâmplă tot mai rar.
Problema gravă pe care o văd eu este că, de prea mult timp, influența în interiorul sistemului nu mai aparține exclusiv magistraților care vor să facă dreptate și să aplice legea cu aceeași măsură pentru toți, ci și unor oameni care au înțeles că puterea juridică poate deveni o formă de putere politică, administrativă sau economică. Iar de aici începe adevărata capturare a unei instituții: nu atunci când cineva dă ordin explicit unui judecător sau unui procuror, ci atunci când se construiește, în timp, un sistem de relații, dependențe, promovări, protecții și solidarități corporatiste în care anumite interese ajung să fie mai puternice decât spiritul legii. Acesta este adevăratul pericol.
Într-un asemenea sistem, partidele nu mai au nevoie să controleze fiecare magistrat. Este suficient să existe suficienți oameni aflați în poziții-cheie care înțeleg foarte bine ce se așteaptă de la ei, fără ca ordinul să fie rostit vreodată. Puterea modernă este mult mai subtilă decât cea din regimurile autoritare clasice. Nu mai vine întotdeauna sub forma telefonului dat de un șef politic. Uneori vine sub forma unei promovări, a unei numiri, a unei protecții, a unei cariere accelerate, a unei solidarități instituționale sau, dimpotrivă, a izolării celui care refuză să intre în joc. Capturarea instituțională devine astfel cu atât mai periculoasă cu cât nu mai poate fi fotografiată într-un singur moment și nu mai poate fi demonstrată printr-un singur document; ea se vede în tipare.
Iar atunci când asemenea tipare se repetă, cetățeanul începe să înțeleagă ceva extrem de periculos: că justiția nu mai este percepută ca un arbitru între cetățean și putere, ci ca una dintre componentele mecanismului de protejare a puterii. În loc ca justiția să fie instituția care îi spune puterii „nu ai voie”, apare suspiciunea că, uneori, ea îi spune cetățeanului „nu te pune cu cei care au puterea”.
Aceasta este, după mine, adevărata tragedie. Nu faptul că există magistrați slabi, pentru că oameni slabi vor exista în orice profesie, ci faptul că un sistem poate ajunge să îi avantajeze tocmai pe cei care înțeleg cum să transforme funcția publică într-un instrument de protejare a unor interese. În acel moment, instituția începe să se îndepărteze de rațiunea pentru care a fost creată și să devină o piesă într-un mecanism mai larg de conservare a puterii.
Iar puterea nu mai este doar politică. Ea poate fi economică, administrativă, financiară sau chiar infracțională. În spatele ei pot exista partide, grupuri de interese, oameni de afaceri, rețele de influență, clanuri sau instituții care au învățat să funcționeze împreună. De aceea, când vorbim despre capturarea statului, greșim dacă ne imaginăm obligatoriu un grup secret care stă în aceeași cameră și împarte funcții și beneficii. De cele mai multe ori, capturarea este mult mai banală și tocmai de aceea mult mai greu de combătut: fiecare își face partea, fiecare își protejează zona, fiecare beneficiază de sistem, iar la final nimeni nu pare responsabil pentru rezultatul general.
Am întâlnit suficient de multe situații în activitatea mea profesională ca să știu că legea, oricât de bună ar fi, nu se aplică singură. Între textul de lege și realitate există întotdeauna omul care interpretează, omul care controlează, omul care decide și omul care își asumă sau nu își asumă responsabilitatea. Tocmai de aceea, într-un stat de drept, caracterul celui care ocupă funcția publică este uneori la fel de important ca textul legii. O instituție nu devine integră doar pentru că are proceduri, regulamente și coduri deontologice. Devine integră atunci când oamenii din interiorul ei sunt dispuși să suporte costul personal al integrității.
Și aici este problema pe care societatea românească încă refuză să o privească suficient de serios: capturarea statului nu începe atunci când instituțiile încetează să mai funcționeze. Dimpotrivă, începe atunci când ele continuă să funcționeze aparent normal, dar încep să producă rezultate previzibil favorabile acelorași cercuri de putere. Hârtiile circulă, ștampilele există, procedurile sunt respectate, discursurile despre independență sunt rostite, dar cetățeanul începe să observe că, atunci când interesele lui se lovesc de interesele celor puternici, balanța are inexplicabil tendința de a se înclina în aceeași direcție. Și n-o spun doar teoretic, ori din analiza globală a marilor cazuri de corupție sau evaziune fiscală rezolvate prin mecanismul prescripției, ci din practică, având câteva cauze pe rol, care se încadrează în aceste tipare.
De aceea, din experiență o spun, nu cred că problema României este doar corupția. Corupția, în forma ei clasică, poate fi anchetată, probată și pedepsită. Mult mai periculoasă este normalizarea dependenței instituționale, pentru că aceasta poate ajunge să fie confundată cu normalitatea. Când oamenii se obișnuiesc cu ideea că „așa merg lucrurile”, când promovarea depinde de relații, când protecția contează mai mult decât competența, când cei care vorbesc sunt considerați incomozi iar cei care tac sunt considerați profesioniști, atunci instituția poate fi perfect funcțională administrativ și profund bolnavă moral.
Atenție! Nu vreau să spun că justiția română este în întregime capturată. Ar fi nedrept față de acei magistrați care încă își fac meseria cu demnitate, independență și curaj. Dimpotrivă, existența lor este tocmai dovada că instituția poate fi recuperată. Dar tocmai pentru că ei există, trebuie să avem curajul să vorbim despre cei care compromit încrederea în întregul sistem.
Pentru că, în cele din urmă, nu există stat de drept fără încredere. Cetățeanul poate suporta o taxă mare, o administrație proastă sau chiar o perioadă economică dificilă, dar nu poate construi o societate sănătoasă dacă ajunge să creadă că dreptatea are două viteze: una pentru cei care au puterea și alta pentru cei care nu o au.
Iar dacă această percepție devine dominantă, nu mai avem doar o problemă a justiției. Avem o problemă de regim democratic.
Justiția nu trebuie să fie împotriva puterii, dar nici la dispoziția ei. Rolul ei este tocmai să pună limite puterii atunci când puterea depășește limitele legii. În clipa în care cetățeanul începe să creadă că justiția servește puterea în loc să o limiteze, statul de drept începe să existe mai mult în Constituție decât în conștiința oamenilor.
Iar o democrație în care cetățeanul nu mai crede că poate obține dreptate fără să aibă în spate o relație este deja o democrație grav bolnavă, indiferent câte instituții, proceduri și declarații despre independența justiției mai are.
