Există momente în politică în care aritmetica devine mai sinceră decât discursul politicianului. Cifrele nu au nevoie de consultant de imagine, nu participă la emisiuni televizate și, spre deosebire de unii politicieni, au prostul obicei de a rămâne aceleași indiferent cine le privește.
Să facem, așadar, o socoteală simplă.
AUR – 19,4%. PSD – 27,7%. POT – 3,4%. SOS – 3,2%. Împreună, aproximativ 53% din configurația parlamentară invocată se află astăzi în zona politică ce contestă, într-o măsură mai mare sau mai mică, direcția europeană a României. În schimb, partidele naționaliste, explicit anti-UE (AUR – 19,4%. POT – 3,4%. SOS – 3,2%), au primit la alegeri aproximativ 25,3% din voturi.
Și aici apare întrebarea fundamentală: cum am ajuns ca Parlamentul, în funcție de ce votează în prezent, să arate atât de diferit de opțiunea exprimată de electorat?
Răspunsul este, în mare parte, PSD.
Nu pentru că PSD ar fi fost declarat în campanie un partid anti-european. Dimpotrivă. Electoratului i s-a spus că PSD este proeuropean, că România trebuie să rămână în Uniunea Europeană, că direcția occidentală nu este negociabilă și că pericolul vine dinspre extremismul naționalist. Cu alte cuvinte, alegătorului i s-a vândut un produs politic cu eticheta „pro-UE”, iar după alegeri pare că ambalajul a fost schimbat în depozit.
Este o formă interesantă de înșelăciune politică: în campanie îți vinzi mașina ca fiind europeană, iar după ce omul îți plătește, îi spui că ai schimbat motorul cu unul rusesc.
Problema nu este însă doar morală. Este una profund democratică.
Un partid are, desigur, dreptul să-și schimbe strategia, alianțele și pozițiile politice. Democrația nu obligă un partid să rămână etern prizonierul unei declarații de campanie. Dar există o limită pe care nici matematica electorală și nici arta negocierii politice nu ar trebui să o poată ocoli: mandatul primit de la alegători nu poate fi transformat, prin manevre parlamentare, în opusul sensului pentru care a fost acordat.
Dacă un partid obține voturi prezentându-se alegătorilor drept proeuropean, iar după alegeri contribuie decisiv la formarea unei majorități care adoptă poziții și susține politici profund ostile direcției europene, apare o problemă simplă: mai reprezintă el electoratul care l-a votat?
Pentru că există o diferență uriașă între a pierde alegerile cu un program anti-UE și a câștiga voturi prezentându-te drept pro-UE, după care să folosești acele voturi pentru a schimba orientarea politică a majorității parlamentare.
Prima situație este democrație.
A doua seamănă suspect de mult cu o fraudă politică de identitate: alegătorul crede că votează una, iar după închiderea urnelor descoperă că votul lui a fost pus să lucreze pentru altceva.
De aceea, discuția nu ar trebui redusă la PSD versus USR, PSD versus AUR sau la eterna galerie de televiziune în care fiecare partid își trimite reprezentantul să urle mai tare decât celălalt. Problema este mult mai importantă: cine stabilește direcția României — electoratul sau combinațiile parlamentare făcute după alegeri?
Sigur că Parlamentul este suveran în limitele Constituției, iar parlamentarii au mandat reprezentativ. Nu putem transforma fiecare schimbare de poziție a unui partid într-un motiv automat pentru alegeri anticipate. Dar nici nu putem pretinde că voința populară este sfântă în seara alegerilor și devine irelevantă în dimineața următoare.
Dacă însă orientarea politică a unei majorități parlamentare s-a schimbat radical față de ceea ce alegătorii au fost chemați să voteze, atunci există o singură soluție democratică pentru a lămuri disputa: întoarcerea la popor.
Nu la televiziuni.
Nu la consultanți.
Nu la sondaje.
Nu la negocieri de culise.
La urne.
Iar dacă există astăzi convingerea că România este, de fapt, o țară majoritar anti-UE, atunci nu văd de ce ar trebui să-i fie cuiva frică să verifice acest lucru prin vot. Dacă PSD, AUR, POT și SOS reprezintă noua majoritate reală a societății românești, alegerile ar trebui să confirme această realitate.
Dar dacă alegerile arată din nou că majoritatea românilor dorește România în Europa și în lumea occidentală, atunci povestea se încheie foarte simplu: Parlamentul trebuie să reflecte această opțiune, nu să o înlocuiască prin combinații politice.
De aceea, Nicușor Dan ar trebui să privească această situație nu prin prisma interesului unui partid sau al altuia, ci prin prisma unei întrebări mult mai importante: mai corespunde actuala configurație parlamentară voinței reale a electoratului?
Un referendum pe tema direcției europene a României ar putea oferi tocmai această clarificare, cu condiția să fie formulat constituțional și să respecte competențele referendumului. Iar dacă voința populară ar confirma o ruptură majoră între Parlament și societate, atunci alegerile anticipate ar deveni nu un moft politic, ci o modalitate de a reface legitimitatea democratică.
Pentru că electoratul nu este proprietatea partidelor.
Votul nu este un bilet de loterie pe care politicianul îl încasează și apoi face ce dorește cu el.
Iar mandatul electoral nu poate fi tratat ca un cec în alb.
PSD poate să spună că nu este anti-UE. Poate să spună că nu s-a aliat ideologic cu AUR. Poate să explice fiecare vot parlamentar în parte și să găsească pentru fiecare o justificare tehnică, juridică sau politică. Este dreptul lui. Dar cetățeanul are și el dreptul să privească ansamblul și să spună: „Eu nu pentru asta v-am votat.”
Și aici se află adevărata problemă. Nu dacă PSD declară astăzi că este proeuropean, ci dacă faptele sale parlamentare confirmă această declarație.
În politică, declarațiile sunt ieftine. Voturile sunt cele care costă.
Iar dacă PSD a ajuns să fie piesa care mută balanța parlamentară către zona anti-UE, deși și-a obținut voturile prezentându-se alegătorilor ca partid proeuropean, atunci avem o problemă de reprezentare care nu poate fi rezolvată printr-un comunicat de presă.
Trebuie verificată la urne.
Pentru că democrația are, în fond, un mecanism foarte simplu de corecție: când politicienii nu mai știu dacă reprezintă poporul, poporul poate fi întrebat din nou.
Și poate că acesta este motivul pentru care unii politicieni nu se grăbesc deloc să întrebe.
Pentru că urnele au un defect teribil pentru politicienii care și-au schimbat discursul după alegeri: nu pot fi convinse prin negocieri de culise.
