Există o tehnică de manipulare politică atât de simplă, încât tocmai simplitatea ei o face teribil de eficientă: atunci când nu poți explica unui om de ce este sărac, de ce statul funcționează prost, de ce spitalele sunt deficitare, de ce administrația este incompetentă sau de ce banii publici dispar, îi oferi un vinovat imaginar, suficient de vag pentru a nu putea fi verificat și suficient de înfricoșător pentru a-i capta furia. Așa apar „soroșiștii”, „marxiștii”, „useriștii”, „globaliștii”, „vânduții Uniunii Europene”, „oculta”, „străinii” și toate celelalte fantasme politice cu care este hrănită periodic frustrarea unei populații căreia nu i se mai explică realitatea, ci i se oferă dușmani.
Aceste noțiuni, în forma în care sunt folosite propagandistic, sunt în mare măsură construcții abstracte, etichete lipite peste oameni și fenomene foarte diferite, tocmai pentru a evita discuția despre ceea ce poate fi măsurat, verificat și demonstrat. Ele nu fură bani din buget, nu falsifică facturi, nu atribuie contracte publice preferențial, nu umflă prețurile achizițiilor, nu ocupă funcții fără competență și nu distrug instituțiile statului. Un cuvânt nu poate fura un miliard de lei. Un „globalist” imaginar nu poate deturna un contract. Un „soroșist” nu poate sifona bugetul unei companii de stat.
În schimb, corupția este concretă. Furtul banilor publici este concret. Evaziunea fiscală este concretă. Incompetența administrativă este concretă. Clientelismul politic este concret. Justiția făcută strâmb este concretă. Instituțiile populate cu oameni numiți pe criterii politice sunt concrete. Drumurile construite prost și plătite scump sunt concrete. Spitalele care nu oferă servicii la nivelul taxelor pe care cetățeanul le plătește sunt concrete. Salariul care nu ajunge de la o lună la alta este concret. Pensia care nu permite o bătrânețe decentă este concretă. Inflația este concretă. Taxele sunt concrete. Factura este concretă.
Și tocmai aici apare marele paradox al societății noastre: oamenii văd efectele concrete ale proastei guvernări, dar acceptă explicațiile abstracte oferite de cei care au contribuit la producerea lor.
Omul vede că este mai sărac, dar în loc să întrebe unde se duc banii publici, întreabă dacă nu cumva „globaliștii” sunt de vină. Vede că administrația este incompetentă, dar nu întreabă cine a numit oamenii incompetenți, ci dacă nu cumva „Bruxelles-ul” îi conduce viața. Vede corupția, dar nu mai caută numele celor care au furat, ci se lasă convins că un dușman imaginar, undeva în exteriorul propriei sale existențe, îi vrea răul.
Este una dintre cele mai eficiente forme de manipulare: să-l convingi pe omul care suferă din cauza unei realități concrete că trebuie să lupte împotriva unei cauze abstracte.
Pentru că, dacă cetățeanul ar privi lucrurile cu luciditate, întrebările ar deveni incomode. Cine a administrat banii? Cine a semnat contractul? Cine a numit conducerea? Cine a modificat legea? Cine a beneficiat? Cine a controlat? Cine a închis ochii? Cine a fost protejat? Cine a ajuns bogat din politică? Cine a transformat partidul într-o rețea de interese? Cine a ocupat funcția fără competență? Cine a votat?
Aceste întrebări au un inconvenient major pentru propagandist: au nevoie de răspunsuri concrete.
Mult mai simplu este să spui „Soros!”, „UE!”, „globaliștii!”, „useriștii!”, „marxiștii!”. Nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Nu mai trebuie să prezinți documente, contracte, cifre, nume și trasee ale banilor. Ajunge eticheta. Ea funcționează precum un paravan: ascunde realitatea exact în momentul în care cetățeanul ar trebui să înceapă să o examineze.
Așa se naște absurdul politic în care trăim: cei care au puterea și au administrat statul decenii întregi ajung să se prezinte drept victime ale unor forțe abstracte pe care tot ei le-au inventat ca instrumente de mobilizare electorală.
Este o scamatorie politică aproape perfectă. Îți iau portofelul din buzunar și apoi îți explică, solemn, că hoțul adevărat se află undeva la Bruxelles. Îți golesc instituțiile de competență și apoi îți spun că problema este „globalizarea”. Îți degradează educația și apoi îți explică faptul că intelectualii sunt „soroșiști”. Îți administrează prost economia și apoi îți spun că sărăcia este provocată de „străini”. Îți cer votul promițând că vor lupta împotriva unui dușman pe care ei înșiși l-au construit din cuvinte.
Iar dacă le dai crezare, mecanismul devine autosustenabil.
Cu cât omul este mai sărac și mai frustrat, cu atât are nevoie de o explicație simplă. Cu cât realitatea este mai complicată, cu atât propaganda îi oferă un vinovat mai simplu. Cu cât cetățeanul este mai puțin educat economic și civic, cu atât este mai ușor să fie convins că fenomene complexe au cauze elementare și că toate problemele sale pot fi explicate printr-un singur dușman.
De aceea, manipularea prin dușmani imaginari nu este doar o problemă politică. Este și o problemă de educație.
Un cetățean care înțelege cum funcționează economia știe că prosperitatea nu apare din discursuri patriotice și nici nu dispare din cauza unor etichete ideologice. Știe că nivelul de trai depinde de productivitate, investiții, educație, infrastructură, fiscalitate, calitatea instituțiilor, colectarea taxelor, predictibilitatea legislativă, justiție și modul în care sunt cheltuiți banii publici.
Știe, mai ales, că dacă statul pierde miliarde prin corupție și evaziune, banii aceia nu dispar într-un univers paralel. Ei lipsesc din spitale, școli, infrastructură, pensii, servicii publice și investiții.
Adevărul este banal și tocmai de aceea greu de vândut electoral: prosperitatea se construiește prin muncă, competență, instituții funcționale și reguli respectate, iar sărăcia este alimentată de corupție, incompetență, risipă și hoție.
Nu „soroșiștii” ne stabilesc prețurile la supermarket. Nu „marxiștii” fac evaziune fiscală. Nu „useriștii” fură automat banii dintr-un contract public doar pentru că sunt useriști. Nu „globaliștii” numesc clientela politică în funcții. Și nici Uniunea Europeană nu poate fi transformată într-un substitut pentru răspunderea politicienilor români.
Sigur că politicile europene pot fi criticate. Sigur că orice guvernare europeană poate fi contestată, iar orice decizie publică poate fi analizată și respinsă argumentat. Dar una este critica unei politici concrete și alta este transformarea unei construcții abstracte într-un demon universal, responsabil pentru toate eșecurile interne.
Prima presupune rațiune. A doua presupune manipulare.
Iar PSD și AUR au înțeles foarte bine această slăbiciune a societății românești și au exploatat-o politic la maximum, fiecare în registrul său, transformând frustrarea socială într-o materie primă electorală. În locul unei dezbateri despre instituții, fiscalitate, administrație, productivitate, educație, investiții și combaterea corupției, ni se oferă spectacolul permanent al dușmanilor imaginari.
Este mult mai ușor să conduci o populație furioasă împotriva unei fantasme decât împotriva unui bilanț contabil.
Pentru că bilanțul contabil are cifre. Fantasma are doar emoție.
Și poate că aici se află una dintre cele mai triste concluzii despre societatea românească: nu faptul că există politicieni care manipulează, ci faptul că există suficient de mulți oameni dispuși să fie manipulați.
Prostia nu constă în faptul că un om nu știe economie, administrație sau drept. Nimeni nu le poate ști pe toate. Prostia începe în momentul în care omul refuză să mai întrebe, refuză să verifice, refuză să compare și preferă explicația care îi confirmă furia.
Atunci abstractul devine mai puternic decât realitatea.
Hoțul devine „patriot”, iar cel care întreabă unde sunt banii devine „vândut”. Coruptul devine apărătorul națiunii, iar omul care cere instituții funcționale devine „globalist”. Politicianul care a participat la distrugerea unei instituții se declară apărătorul poporului, iar cetățeanul care cere competență este acuzat că nu-și iubește țara.
În acel moment, manipularea și-a atins scopul.
Pentru că un popor nu trebuie neapărat să fie convins că hoția este virtute. Este suficient să fie convins că există un dușman mai mare decât hoțul.
Iar când oamenii ajung să lupte între ei pentru cauze imaginare, cei care administrează prost sau fură din cauze reale pot dormi liniștiți.
Aceasta este, poate, forma cea mai perversă a manipulării politice: să-i convingi pe cei care suferă din cauza realității să urască explicația falsă a realității și, în timp ce ei se ceartă pentru fantasme, să-i lași pe adevărații responsabili în afara oricărei răspunderi.
Nu „soroistul”, „marxistul”, „globalistul” sau „vândutul UE” trebuie căutat primul.
Trebuie căutat beneficiarul.
Cine a câștigat? Cine a semnat? Cine a încasat? Cine a numit? Cine a protejat? Cine a mințit? Cine a votat?
De aici începe politica adevărată.
Și tot de aici începe și ieșirea din prostia în care ne-au închis alții — cu ajutorul nostru.
