Într-o lume normală, într-o țară în care interesul național ar însemna cu adevărat dezvoltare, prosperitate și responsabilitate față de banii publici, partidele care blochează în mod deliberat sau iresponsabil absorbția fondurilor europene destinate dezvoltării țării ar trebui tratate ca ceea ce reprezintă, în fapt, asemenea acțiuni: o problemă gravă pentru economia națională, care trebuie investigată instituțional și, acolo unde există probe privind încălcarea legii, sancționată penal. Iar dacă asemenea comportamente devin o practică politică, sancțiunea fundamentală ar trebui să vină de la electorat, prin vot, pentru că un partid care nu mai reprezintă interesul public, ci interesele unor grupări oligarhice, clientelare sau de partid, nu mai are ce căuta în Parlamentul unei democrații funcționale.
Dar, repet, toate acestea s-ar întâmpla într-o țară normală, într-o societate educată și civilizată, în care oamenii au învățat că libertatea presupune responsabilitate, că democrația presupune discernământ, că banul public nu este prada nimănui și că un cetățean care votează împotriva propriului interes, doar pentru că i s-a oferit o poveste convenabilă, participă, fie și involuntar, la propria lui degradare.
Nu însă într-o țară în care corupția, oportunismul și impostura au devenit atât de obișnuite, încât au ajuns să fie confundate cu normalitatea; nu într-o societate în care postura de slugă, căreia îi este lene să gândească și care preferă să primească ordine în loc să-și asume libertatea, poate deveni o identitate colectivă; nu într-un spațiu public în care meritocrația, valoarea, inteligența și gândirea critică sunt privite cu suspiciune, iar cei care le practică sunt transformați, paradoxal, în „dușmani ai poporului”; nu într-o lume în care prostia nu mai este o simplă limită individuală, ci aspiră să devină autoritate morală și criteriu de selecție politică, în care moralitatea a ajuns să deranjeze, iar oamenii morali să fie considerați incomozi, naivi sau chiar periculoși.
Într-o asemenea societate, PSD și AUR nu sunt o anomalie politică, ci expresia unei părți semnificative din societatea care îi votează, iar dacă această parte depășește 40%, problema nu mai este doar a partidelor, ci a culturii politice care le produce și le menține; pentru că, atunci când restul societății este fragmentat, dezamăgit, indiferent sau incapabil să se unească în jurul unor valori comune, o minoritate politică organizată poate ajunge să guverneze în numele unei majorități tăcute, iar România poate pierde bani, oportunități și ani întregi de dezvoltare fără ca electoratul captiv să înțeleagă măcar de ce este sărac.
Pentru că aici este tragedia adevărată: omul obișnuit cu statutul de slugă nu se revoltă neapărat împotriva stăpânului, ci ajunge să-l iubească, să-l apere și chiar să-i mulțumească pentru lanțul pe care îl poartă, fiindcă libertatea presupune să gândești singur, să alegi singur și, mai ales, să-ți asumi consecințele propriilor alegeri, iar pentru cineva educat generații întregi în obediență, libertatea poate fi mai înfricoșătoare decât sclavia.
De aceea, un om care nu știe ce să facă cu libertatea va prefera întotdeauna un stăpân care îi spune ce să gândească unui stat care îi cere să gândească singur. Și va continua să-l voteze, chiar dacă acel stăpân îl ține sărac, îl minte, îi consumă viitorul și îi fură, în fiecare zi, șansa de a trăi într-o țară normală.
Adevărata problemă a României nu este, așadar, doar cine guvernează, ci de ce există încă atât de mulți oameni dispuși să fie guvernați astfel.
