E greu pentru cine a băut cerneala la școală sau a aruncat cu călimara după colegi să înțeleagă ce înseamnă obiectivitatea. Și mai greu este să priceapă că, înainte de a avea o opinie, ar trebui să aibă o judecată; iar înainte de a judeca un om, ar fi decent să afle ce a făcut. Dar aceasta este deja o pretenție intelectuală exagerată pentru o societate în care reacția vine, de regulă, înaintea gândului, iar verdictul înaintea probei.
A nu fi balcanic înseamnă, printre altele, să nu aplici principiul nostru național de funcționare: „întâi îi ard o scatoalcă și după aceea mă gândesc de ce”. În lumea civilizată, omul încearcă să înțeleagă înainte să condamne. La noi, condamnarea este adesea forma cea mai comodă de a evita înțelegerea.
Facultatea gândirii critice — adică utilizarea neuronilor din dotarea standard — nu se poate obține însă, din păcate, ca diplomele de la universitățile private apărute ca ciupercile după ploaie. Nu există taxă anuală, catalog, examen de restanță și nici diplomă care să ateste că posesorul a devenit capabil să deosebească adevărul de minciună, competența de impostură și binele de rău.
Pentru asta trebuie făcut un lucru infinit mai complicat: trebuie să gândești.
Iar gânditul este o activitate obositoare. Cere efort, îndoială, comparație, autocontrol și, mai ales, disponibilitatea de a descoperi că uneori ai putea să te înșeli. Or, pentru omul sigur pe el dinainte de a avea argumente, aceasta este o umilință intolerabilă.
De aceea, în societățile cu o cultură civică precară, adevărul nu este cercetat, ci votat. Nu contează ce s-a întâmplat; contează cine spune. Nu contează argumentul; contează tabăra. Nu contează dacă omul este vinovat; contează dacă ne place sau nu ne place de el.
Iar când rațiunea nu mai are argumente, intră în scenă gloata.
O vezi și în religie, atunci când credința este redusă la gesturi mecanice și la contabilitatea sacrificiilor fizice. Când înconjori, în patru labe, o biserică sau o mănăstire și ajungi acasă cu genunchii zdrențe, convins că Dumnezeu a fost atât de impresionat de performanța ta sportivă încât ți-a șters păcatele din registru, despre ce perspicacitate mai putem vorbi?
Prostia nu este un păcat. Dar nici iertare nu aduce.
Și, mai ales, nu produce capacitatea de a percepe adevărul.
Una dintre anexele clasice ale prostiei este însă invidia, sau „pizma”, cum îi place popii să-i spună atunci când trebuie să dea un nume biblic unei frustrări foarte omenești. Comoditatea intelectuală produce un raționament simplu și reconfortant: dacă eu n-am, indiferent din ce motiv, atunci de ce să aibă el?
Așa apare celebra filozofie socială românească: „să moară și capra vecinului”.
Nu pentru că vecinul ne-a făcut ceva. Nu pentru că ne-a furat capra. Nu pentru că ne-a atacat proprietatea. Ci pur și simplu pentru că el are o capră, iar noi nu.
Este una dintre cele mai primitive forme de justiție socială: dacă nu pot să urc eu, trebuie să-l cobor pe celălalt.
De aici până la ura față de aproapele nu mai este decât un pas.
Fritz este neamț și, prin urmare, suspect.
Chiar dacă n-a făcut nimic.
Mai ales dacă n-a făcut nimic.
Dacă este corect, punctual, civilizat, își plătește taxele, nu fură, nu-și pune neamurile în funcții și nu transformă primăria într-o anexă a partidului, devine de-a dreptul provocator. Strică fasonul, monșer!
Cum adică să fii primar și să nu fii infractor?
Cum adică să nu furi?
Cum adică să nu-ți pui rudele, prietenii și partidul la masă?
Cum adică să ai un pedigree de om civilizat și moral?
Asta nu se poate tolera!
Trebuie să fie ceva la mijloc.
Și dacă nu găsim ceva, inventăm.
Pentru că omul care trăiește într-un sistem în care impostura a devenit normalitate are o problemă existențială cu cel care îi demonstrează că normalitatea putea fi alta. Corectitudinea altuia devine o insultă personală. Competența devine aroganță. Disciplina devine rigiditate. Civilizația devine „fiță”. Iar succesul fără șmecherie devine, pur și simplu, imposibil de acceptat.
Este mecanismul perfect prin care mediocritatea se apără: dacă nu pot să mă ridic la nivelul celui de lângă mine, îl declar pe el suspect.
Aici începe și politica.
Partidul stabilește cine este bun și cine este rău. Televiziunile de partid explică de ce. Gurile de serviciu repetă. Rețelele sociale amplifică. Iar gloata, eliberată de chinul gândirii, preia verdictul și îl transformă în convingere personală.
Sinodul a hotărât. Ereticul a fost identificat. Păcatul a fost stabilit. Răstignirea poate începe. Și toți au dezlegare la aruncat cu piatra.
În cazul lui Fritz, problema nu mai este ceea ce face Fritz. Problema este că există Fritz. Că poate administra altfel. Că poate fi perceput ca fiind corect. Că poate deveni o comparație incomodă pentru un sistem în care politica s-a obișnuit să confunde administrația cu proprietatea personală.
Și atunci apare reflexul vechi: „Cum să fie el mai bun decât ai noștri?”
Nu contează dacă este.
Important este să nu pară.
Iar dacă pare, trebuie demolat.
Este aceeași logică prin care un om competent devine periculos, un om independent devine obraznic, un om moral devine suspect, iar unul care nu fură trebuie neapărat să ascundă ceva.
Pentru că, într-o lume în care furtul a fost normalizat, cinstea devine comportament suspect.
Aici se întâlnesc prostia, invidia și politica.
Omul care nu gândește are nevoie de un dușman. Îi oferă partidul unul.
Omul care este frustrat are nevoie de un vinovat. Îi oferă propaganda unul.
Omul care nu poate explica de ce îi merge rău are nevoie de cineva pe care să-l urască. Îi oferă gloata unul.
Și, dintr-o dată, toată lumea este liniștită.
Nimeni nu mai trebuie să se întrebe de ce administrația este ineficientă, de ce instituțiile sunt capturate politic, de ce meritocrația lipsește, de ce oamenii competenți pleacă, de ce impostura prosperă și de ce aceiași oameni se rotesc de decenii prin funcții publice.
Avem vinovatul!
Fritz.
Neamțul.
Străinul.
Ăla care nu înțelege cum funcționează lucrurile pe aici.
Adică exact omul care nu înțelege că, pentru a fi considerat „de-al nostru”, trebuie să accepți mai întâi regulile noastre nescrise: să te prefaci că nu vezi, să taci când trebuie, să nu întrebi prea mult, să nu fii prea corect și, mai ales, să nu-i faci pe ceilalți să se simtă prost prin simplul fapt că îți faci treaba.
Asta este, în fond, tragedia noastră balcanică: nu ne deranjează atât de mult răul, cât ne deranjează omul care demonstrează că răul nu este obligatoriu. Exact cum îl deranjau pe olteanul Ceaușescu șpaisurile nemților din Banat. Adică, din solidaritate, nu să-și facă și olteanul șpais, ci să fie toți fără șpaisuri. Să nu aibă nici vecinul ceea ce tu nu ai.
Iar când un asemenea om, unul ca Fritz, apare, sinodul se întrunește. PSD-ul stabilește dogma. Propaganda stabilește păcatul. Un conflict administrativ devine penal. Gloata, bine asmuțită, stabilește sentința. Și noi plecăm liniștiți acasă, convinși că am gândit.
N-am gândit. Am executat.
Ca și soldații lui Pilat.
Pentru că, uneori, cea mai comodă formă de prostie nu este să nu poți gândi, ci să lași pe altul să gândească în locul tău și apoi să execuți, cu convingere și entuziasm, ceea ce el a hotărât.
Dar, în definitiv, pentru asta există gloata: ca să transforme verdictul altuia în propria convingere și să aibă, astfel, iluzia reconfortantă că folosește neuronii din dotare.
Prostia nu are nevoie de argumente. Are nevoie doar să fie spusă de cine trebuie — de lideri și de aparatul lor de propagandă, bine hrănit din bani publici — și repetată până când minciuna capătă autoritatea adevărului, iar gloata o transformă în sentință.
