Nu scriu aceste rânduri ca pe un reproș adresat femeilor care au fost înșelate sau părăsite și nici ca pe o justificare, fie ea și indirectă, a bărbatului care a ales să înșele, ci ca pe o constatare născută dintr-un lucru pe care îl văd tot mai des în jurul meu: despărțiri, relații care se destramă după ani de conviețuire și, aproape inevitabil, aceeași întrebare dureroasă pe chipul femeii care rămâne în urmă: „Ce naiba are ea și eu nu am?”; iar întrebarea devine cu atât mai greu de suportat cu cât, de multe ori, femeia pentru care bărbatul a plecat nu pare, privită din exterior, nici mai frumoasă, nici mai inteligentă, nici mai educată, nici mai elegantă și nici mai interesantă decât cea abandonată.
De aici începe, de fapt, reflecția mea, pentru că atracția nu este un concurs de frumusețe, iar iubirea și dorința nu funcționează după un clasament în care femeia de pe primul loc, stabilit după criterii estetice, intelectuale și morale, ar trebui să câștige obligatoriu bărbatul; există ceva infinit mai subtil în mecanismul atracției, o combinație de psihologie, chimie, curiozitate, disponibilitate afectivă, joc al privirilor, energie erotică, temperament, noutate și mister, iar ceea ce un bărbat găsește fascinant la o femeie poate fi exact acel lucru pe care o altă femeie, considerându-l superficial, frivol sau chiar nepotrivit, nu l-ar considera niciodată o calitate.
De aceea, uneori, bărbatul nu pleacă pentru că „ea este mai bună”, ci pentru că, în contact cu ea, se simte altfel; se simte dorit, admirat, provocat, curios, mai tânăr, mai puternic, mai aventuros sau pur și simplu scos pentru câteva clipe din propria rutină, iar aceasta este una dintre marile confuzii ale relațiilor de lungă durată: confundăm valoarea omului cu efectul pe care îl produce asupra noastră, deși cele două lucruri nu sunt deloc identice.
O femeie poate fi impecabilă fizic și să nu mai producă nicio tresărire în bărbatul care o privește de cincisprezece ani, în timp ce o alta, poate mai puțin spectaculoasă după criteriile convenționale, poate trezi în el o curiozitate pe care prima nu o mai trezește, nu pentru că ar avea „mai mult”, ci pentru că este nouă, necunoscută, imprevizibilă și încă nedescoperită, iar mintea omului are o slăbiciune veche pentru ceea ce nu cunoaște complet; misterul nu este neapărat frumusețe, ci promisiunea unei descoperiri.
Aici apare una dintre marile tragedii ale relațiilor care durează: ceea ce la început era mister devine familiaritate, ceea ce era surpriză devine rutină, ceea ce era așteptare devine certitudine, ceea ce era dorință devine program, iar ceea ce era cândva o femeie pe care bărbatul încerca să o cucerească devine, după ani de conviețuire, doar „soția lui”, în timp ce bărbatul care cândva se străduia să impresioneze devine, la rândul lui, doar „soțul ei”; doi oameni ajung să se cunoască atât de bine încât nu mai încearcă să se descopere, iar într-o bună zi unul dintre ei constată că îl cunoaște pe celălalt aproape perfect, dar nu mai este curios în legătură cu el.
Și atunci apare pericolul blazării, nu neapărat pentru că iubirea a dispărut, ci pentru că relația a încetat să mai fie vie.
Aici trebuie spus un lucru pe care multe discursuri despre căsătorie preferă să-l ocolească: o relație nu poate funcționa exclusiv în baza principiilor morale; moralitatea este necesară, fidelitatea este necesară, respectul este necesar, responsabilitatea este necesară, dar toate acestea nu pot produce singure dorință, pasiune, curiozitate sau atracție, pentru că omul nu este construit numai din conștiință și principii, ci din carne, sânge și conștiință, iar carnea și sângele poartă cu ele instincte, impulsuri, nevoia de apropiere, dorința sexuală, curiozitatea și fascinația pentru noutate, lucruri pe care nu le poți elimina din ecuația unei relații doar pentru că ai rostit un jurământ.
Trebuie, într-un fel, dat și Cezarului ce-i al Cezarului: conștiinței trebuie să-i dai moralitatea și responsabilitatea, dar trupului trebuie să-i dai dorință, seducție, erotism, tandrețe și joc; nu pentru a justifica infidelitatea, ci pentru a înțelege de ce o relație care se bazează numai pe corectitudine poate deveni, în timp, o relație corectă, respectabilă și perfect morală, dar lipsită de viață.
Pentru că aici se află una dintre cele mai mari erori ale cuplurilor: aceea de a confunda obligația de a rămâne cu dorința de a rămâne; certificatul de căsătorie poate crea o obligație juridică, jurământul poate crea o obligație morală, familia poate crea o responsabilitate extraordinară, dar nimic dintre acestea nu poate obliga carnea să mai tresară, imaginația să mai funcționeze sau dorința să mai apară.
De aceea, femeia nu se poate refugia exclusiv în ideea că „și-a făcut datoria” și că, fiind soție, mamă, fidelă, corectă și responsabilă, relația este automat asigurată pentru tot restul vieții; la fel cum nici bărbatul nu poate presupune că simplul fapt că este soț îi garantează pentru totdeauna dorința femeii, pentru că relația nu este un contract de proprietate asupra celuilalt, iar omul pe care l-ai cucerit trebuie, într-un anumit sens, să poată fi cucerit din nou.
Și poate că, oricât de absurd ar părea la prima vedere, unul dintre cele mai simple exerciții prin care un cuplu își poate păstra vie relația este să încerce, din când în când, să se comporte ca și cum s-ar afla din nou la prima întâlnire; nu să joace teatru și nici să se prefacă a fi ceea ce nu mai sunt, ci să-și amintească acea formă de atenție pe care o aveau atunci când încă nu se simțeau proprietarii celuilalt: să fie atenți la felul în care se îmbracă, la felul în care se prezintă, la gesturi, la limbaj, la tonul vocii, la felul în care se privesc, la ceea ce spun și, mai ales, la felul în care își tratează partenerul.
La prima întâlnire nu mergi neglijent, nu te prezinți în fața celuilalt ca în fața unui obiect de mobilier din propria casă, nu vorbești oricum, nu-l tratezi cu superioritate și nu presupui că trebuie să te accepte indiferent de comportamentul tău; dimpotrivă, ești atent, curios, politicos, îți alegi hainele cu grijă, îți controlezi gesturile, îți dorești să fii plăcut și, mai ales, îl faci pe celălalt să simtă că întâlnirea cu el este importantă.
De ce să dispară toate acestea după căsătorie?
Cu cât cei doi vor reuși să păstreze mai mult din această atenție inițială, cu atât relația va avea mai multe șanse să rămână vie, pentru că fiecare gest transmite, dincolo de cuvinte, același mesaj fundamental: „Încă îmi pasă cum mă vezi.” Iar această preocupare nu este vanitate, ci una dintre formele elementare ale respectului și ale seducției.
Într-o relație lungă, poate că ar trebui să ne îmbrăcăm uneori pentru partener așa cum ne-am fi îmbrăcat pentru prima întâlnire, să ne privim în oglindă înainte de a ieși din casă și să ne întrebăm nu numai „Cum arăt?”, ci și „Ce transmit?”, să fim atenți la ceea ce spunem, la felul în care o spunem, la felul în care ne atingem, la felul în care ne privim și chiar la felul în care ne certăm, pentru că seducția nu înseamnă doar sexualitate, ci și eleganță comportamentală, atenție, delicatețe, respect și capacitatea de a-l face pe celălalt să simtă că încă este dorit și important.
Iar acest principiu trebuie să funcționeze în ambele sensuri, pentru că nu este o obligație a femeii să rămână permanent atrăgătoare pentru un bărbat care și-a permis să devină neglijent, comod și absent, după cum nici bărbatul nu poate pretinde că femeia trebuie să-l dorească la nesfârșit în timp ce el a renunțat să mai fie atent la propria imagine, la propria prezență și la felul în care o tratează; relația este un organism viu, iar dacă numai unul dintre cei doi îl hrănește, mai devreme sau mai târziu el va muri.
Există apoi și dimensiunea instinctuală, pe care civilizația încearcă uneori să o ascundă sub covorul moralității, deși ea continuă să existe indiferent cât de sofisticată devine societatea: unii bărbați sunt atrași de senzații tari, de experiențe noi, de femei care le provoacă imaginația și le dau sentimentul că pășesc într-un teritoriu necunoscut, pentru că această noutate le reactivează sentimentul propriei masculinități, iar unele femei au intuit perfect această vulnerabilitate masculină și știu să o exploateze, pentru că seducția le oferă nu doar plăcere, ci și satisfacția competiției, a cuceririi și a puterii pe care o pot exercita asupra unui bărbat.
Și tocmai aici întrebarea „Ce are ea și eu nu am?” începe să primească un răspuns care nu mai poate fi găsit privind în oglindă și căutând defecte pe care, poate, nu le ai; dacă există o asemenea rivală, femeia nu trebuie nici să intre în panică, nici să se compare centimetru cu centimetru cu ea, nici să încerce să devină copia ei, pentru că nu poți câștiga o competiție devenind altcineva, ci trebuie mai întâi să înțelegi ce anume a găsit bărbatul acolo și nu mai găsește în relația lui.
Poate că rivala îi oferă noutate, poate că îl privește altfel, poate că îl admiră, poate că îl provoacă, poate că îl face să se simtă dorit, poate că este mai spontană, mai jucăușă, mai senzuală, mai atentă, mai puțin previzibilă sau pur și simplu îi oferă sentimentul unei aventuri pe care relația legitimă a pierdut-o prin ani de rutină; iar dacă acesta este adevărul, soluția nu este să o urască pe cealaltă femeie, ci să se întrebe cu luciditate: „Ce am lăsat să moară între noi?”
Aici începe adevărata competiție: nu între două femei, ci între două versiuni ale aceleiași relații, una care a devenit previzibilă și una care încearcă să devină din nou vie.
Femeia care simte că există o rivală are, în fond, două lupte de dus: una pentru relație și una pentru propria demnitate; pentru relație, trebuie să aibă curajul să privească realitatea fără autoamăgire și să afle ce s-a rupt, ce s-a răcit, ce s-a pierdut și ce mai poate fi recuperat, iar pentru propria demnitate trebuie să refuze să se transforme într-o femeie care imploră să fie aleasă, care urmărește, controlează, verifică și se compară obsesiv cu cealaltă, pentru că iubirea poate fi revendicată prin prezență, atenție și seducție, dar niciodată prin umilință.
Dacă mai există iubire, primul pas nu este competiția, ci conversația: „Te simt îndepărtându-te. Spune-mi ce nu mai găsești în relația noastră și ce ai început să găsești în altă parte.” Este o întrebare infinit mai puternică decât „Ce are ea și eu nu am?”, pentru că mută discuția de la comparația dintre două femei la adevărul despre doi oameni.
Și, uneori, răspunsul poate fi dureros: poate că bărbatul nu mai este atras, poate că relația a murit de mult, poate că există incompatibilități pe care niciun joc al seducției nu le mai poate repara sau poate că problema nu este deloc femeia de lângă el, ci propria lui nevoie compulsivă de noutate și validare; în acest din urmă caz, femeia poate să fie cea mai frumoasă, mai senzuală și mai atentă parteneră din lume și tot nu va putea satisface un om care are nevoie permanent de o nouă cucerire pentru a se simți viu.
Dar dacă problema este relația, există lucruri care pot fi schimbate: apropierea poate fi recuperată, sexualitatea poate fi redescoperită, conversația poate fi reluată, rutina poate fi spartă, timpul petrecut împreună poate fi reinventat, iar cei doi pot încerca să se privească din nou nu ca doi administratori ai aceleiași gospodării, ci ca bărbat și femeie care încă se pot dori.
Iar aici femeia poate face ceva ce pare aproape absurd, dar este extraordinar de eficient: să se întoarcă simbolic la prima întâlnire; să fie atentă la felul în care se îmbracă, la propriul corp, la parfumul pe care îl poartă, la felul în care vorbește, la gesturile ei, la privirea pe care i-o aruncă bărbatului, la felul în care îl atinge, la lucrurile despre care discută și la felul în care îl face să se simtă în prezența ei, nu pentru a interpreta un rol și nici pentru a-l păcăli să rămână, ci pentru a readuce în relație acea atenție pe care o aveau amândoi atunci când încă nu se considerau posesorii celuilalt.
Și, paradoxal, cu cât ambii parteneri urmăresc mai conștient acest obiectiv, cu atât relația devine mai sudată, pentru că fiecare începe să transmită celuilalt, prin lucruri aparent mărunte, mesajul esențial: „Nu te iau de-a gata.”
Dar există și un moment în care femeia trebuie să știe să se oprească, pentru că nu orice rivală trebuie învinsă și nu orice relație trebuie salvată cu prețul propriei demnități; dacă bărbatul a decis că vrea o altă viață, dacă nu mai există iubire, dacă nu mai există respect sau dacă el refuză orice efort de reconstrucție, femeia nu trebuie să concureze la infinit pentru un om care nu mai vrea să fie câștigat.
Pentru că adevărata lecție nu este „luptă cu cealaltă femeie până îl recâștigi”, ci „luptă pentru relație atât timp cât există doi oameni care vor să o salveze”.
Iar dacă există doi asemenea oameni, rivala poate deveni chiar, paradoxal, alarma care îi trezește din somn: îi obligă să vadă ceea ce nu au vrut să vadă, să recunoască ceea ce au neglijat și să înțeleagă că iubirea nu poate fi lăsată ani întregi pe pilot automat, cu speranța că un certificat, un jurământ și câteva amintiri frumoase vor face treaba în locul lor.
În fond, când apare o rivală, întrebarea corectă nu este „Cum o înving?”, ci „Mai există între noi ceva pentru care merită să luptăm și ce trebuie să facem amândoi pentru ca acel ceva să fie din nou viu?”; dacă răspunsul este da, atunci începe adevărata muncă a relației, iar dacă răspunsul este nu, poate că cea mai demnă victorie nu este să câștigi competiția cu cealaltă femeie, ci să refuzi să participi la ea.
Pentru că un om nu trebuie păstrat cu orice preț.
Trebuie făcut să vrea să rămână.
Nu trebuie însă să transformăm aceste lucruri în explicații absolute, pentru că nu există un singur mecanism al infidelității și nici un șablon universal al atracției; uneori este vorba despre sexualitate, alteori despre nevoia de validare, alteori despre plictiseală, singurătate, frustrări acumulate, lipsă de atenție, dorința de aventură, ego, incompatibilitate sau pur și simplu despre incapacitatea unui om de a rămâne fidel propriilor angajamente, iar tocmai această complexitate face absurdă întrebarea: „Ce are ea și eu nu am?”
Poate că nu are nimic în plus. Poate doar oferă ceva diferit.
Poate are acea doză de mister pe care tu ai abandonat-o în momentul în care ai crezut că nu mai trebuie să fii misterioasă pentru omul care te-a ales; poate are acea frivolitate provocatoare pe care tu ai considerat-o incompatibilă cu seriozitatea unei căsnicii; poate știe să fie tandră într-un moment în care tu ai devenit administratoare de familie; poate știe să fie senzuală fără să-i fie rușine de propria sexualitate; poate știe să ofere atenție fără să considere că atenția nu mai este necesară după zece ani de relație; poate îl face să se simtă dorit, admirat și interesant; poate are grijă de corpul ei nu din vanitate, ci pentru că înțelege că trupul este parte din limbajul seducției; poate știe să păstreze o anumită distanță care îl face să vrea să se apropie; poate are, pur și simplu, noutatea pe care tu ai încetat să o mai construiești în relația voastră.
Și atunci întrebarea se schimbă. Nu mai este: „Ce are ea și eu nu am?” Ci: „Ce am încetat eu să mai fiu?”
Pentru că este posibil ca femeia abandonată să nu fi pierdut în fața unei femei „mai bune”, ci în fața unei femei care, într-un anumit moment, a știut să activeze în bărbatul respectiv ceva ce relația lui nu mai activa de mult.
Dar aici trebuie făcută o distincție morală absolut necesară: faptul că o relație poate ajunge lipsită de seducție, de erotism sau de atenție nu justifică infidelitatea; cel care înșală rămâne responsabil pentru alegerea sa, iar alternativa matură este conversația, reconstrucția relației sau despărțirea, nu trădarea ascunsă, pentru că a explica de ce apare tentația nu înseamnă a absolvi omul care îi cedează.
Numai că, dincolo de vinovăția celui care înșală, există o lecție pe care orice cuplu ar trebui să o înțeleagă înainte de a fi prea târziu: nu poți construi o relație doar din ceea ce este corect; trebuie să construiești și ceea ce este viu.
O femeie nu încetează să fie femeie pentru că a devenit soție, după cum un bărbat nu încetează să fie bărbat pentru că a devenit soț; iar atunci când cei doi înlocuiesc complet seducția cu rutina, erotismul cu administrarea gospodăriei, curiozitatea cu certitudinea și jocul cu obligația, nu este suficient să-și amintească faptul că „s-au jurat” unul altuia, pentru că jurământul nu poate face ceea ce numai cei doi pot face zi de zi: să se aleagă din nou.
Misterul nu înseamnă minciună, iar competiția nu înseamnă să trăiești terorizat de posibilitatea apariției unei rivale; înseamnă să nu te abandonezi pe tine însuți în numele confortului conjugal, să rămâi o persoană cu propria lume interioară, cu propriile pasiuni, cu propria frumusețe, cu propria senzualitate și cu suficientă autonomie încât omul de lângă tine să nu simtă că te-a epuizat prin cunoaștere.
Pentru că unul dintre paradoxurile cele mai frumoase ale unei relații lungi este că poți cunoaște un om timp de treizeci de ani și, dacă relația este vie, să mai descoperi încă lucruri despre el; poți îmbătrâni împreună cu el fără să devii complet previzibil, poți să-i cunoști trupul și totuși să-l mai dorești, poți să-i știi toate slăbiciunile și totuși să-l admiri, poți să-i cunoști toate poveștile și totuși să fii curios să-i afli gândurile de mâine.
Poate că aceasta este, până la urmă, adevărata maturitate erotică a unei relații: să nu încerci să elimini noutatea din relație, ci să o creezi împreună.
Pentru că o relație nu se câștigă o singură dată.
Nu o câștigi la prima întâlnire, nu o câștigi când primești inelul, nu o câștigi când semnezi certificatul de căsătorie și nici măcar atunci când rostești jurământul în fața altarului; toate acestea sunt începuturi, nu garanții, iar certificatul poate spune că doi oameni sunt căsătoriți, dar nu poate spune că se mai doresc, că se mai admiră, că se mai surprind, că se mai ating cu aceeași curiozitate sau că mai sunt capabili să se privească după douăzeci de ani ca pe niște oameni pe care încă nu i-au epuizat prin cunoaștere.
Certificatul îți dă statutul de soț sau soție; nu îți dă monopolul asupra dorinței celuilalt.
Iar dacă vrei ca omul de lângă tine să te aleagă și mâine, trebuie să rămâi, într-un anumit sens, femeia sau bărbatul pe care acel om ar putea să-l aleagă din nou astăzi.
Pentru că iubirea poate începe cu o alegere, dar dorința are nevoie de o mie de confirmări, iar o căsnicie poate dura prin morală, responsabilitate și caracter, însă numai o relație vie poate face doi oameni să nu-și dorească doar să rămână împreună, ci să se dorească unul pe celălalt.
