Există popoare care, atunci când sunt mințite prea mult, încep să pună întrebări. Și există popoare care, după ce sunt mințite, furate, îndatorate și batjocorite, mai cer încă o porție de promisiuni, ca și cum hoțul ar fi și bucătarul sufletului lor civic.
În Ungaria, discursul lui Péter Magyar a spart ceva mai important decât monopolul politic al lui Viktor Orbán: a spart reflexul fricii și al resemnării. A avut curajul să spună public ceea ce mulți șopteau prin bucătării și prin baruri: că statul a devenit vaca de muls a clientelei politice, iar patriotismul afișat pe bannere uriașe ascunde, adesea, un jaf contabilizat în miliarde.
Și, sincer vorbind, comparația dintre FIDESZ și PSD nu pare deloc o fantezie exotică. Seamănă ca două firme de construcții specializate în asfaltarea propriei clientele. Diferențele sunt mai degrabă de accent și decor: la Budapesta se fură cu paprika și discurs suveranist, la București cu mici, panglici tricolore și poezii despre „stabilitate”. În rest, aceeași filozofie economică profund originală „Împrumutăm enorm, împărțim politic și nota de plată o lăsăm generațiilor care încă nu votează.”
Parcă s-au plagiat reciproc la materia „Cum să transformi bugetul public într-o anexă de partid”. Și trebuie să recunoaștem că aici Europa de Est chiar produce integrare regională autentică. Nu prin autostrăzi — Doamne ferește! — ci prin uniformizarea tehnicilor de clientelism.
În astfel de sisteme, datoria publică nu mai este un instrument economic, ci o formă sofisticată de amanetare a viitorului. Politicienii se împrumută în numele poporului cu entuziasmul unui bețiv care comandă șampanie pe cardul nepotului. Iar când vine scadența, apar la televizor cu aer grav și spun că „trebuie strânsă cureaua”. Evident, cureaua cetățeanului, nu a amantei de partid, nu a sinecuristului și nici a firmelor abonate la contracte publice.
Iar inflația… ah, această taxă invizibilă pentru proști și pentru cei care încă muncesc cinstit. O magie economică prin care pâinea devine mai subțire, salariul mai mic și limuzina politicianului mai lungă. Statul îți golește buzunarul fără să bage mâna în el. Elegant. European. Cu procedură și conferință de presă.
Poate că aici apare diferența esențială dintre societăți: momentul în care oamenii decid că umilința nu mai este „normalitate”. În Ungaria, o parte a populației pare să fi înțeles că patriotismul autentic nu înseamnă să aplauzi liderul în timp ce-ți amanetează viitorul, ci să-i ceri socoteală când transformă țara într-o cooperativă de partid.
La noi, încă există această specie electorală fascinantă: omul care înjură corupția dimineața și votează aceeași rețea seara, convins că „ăilalți sunt mai răi”. Un fel de sindrom Stockholm cu urnă și ștampilă.
De aceea, ideea anticipatelor începe să pară, pentru mulți, nu o criză politică, ci o igienizare minimă. Pentru că atunci când șobolănimea lacomă nici măcar nu-și mai ascunde foamea, când jaful devine program de guvernare și tupeul ia locul competenței, democrația nu mai poate funcționa doar ca ritual electoral din patru în patru ani.
Altminteri, riscăm să devenim niște chiriași într-o țară ipotecată de propriii administratori. Iar asta nu mai este politică. Este administrarea falimentului cu fanfară, stegulețe și aplauze plătite din deficit bugetar.
