Într-o țară care, de peste 70 de ani, își alungă, distruge sau reneagă valorile, pentru ca impostorii să-și justifice prezența la putere…
Într-o țară în care mediocritatea, prin mecanisme perverse, a substituit meritocrația…
Într-o țară în care minciuna, șmecheria și „descurcăreala” sunt trepte spre succes, iar hoția – premiată și protejată…
România se află într-un paradox dureros: o țară cu zeci de mii de tineri talentați, medaliați cu aur, argint și bronz la cele mai prestigioase competiții internaționale de matematică, fizică, chimie, robotică sau informatică, dar care, odată ce termină studiile, sunt aproape ignorați acasă și încurajați, prin nepăsare și politici nefavorabile, să-și caute un viitor în străinătate.
Într-o astfel de țară, succesul unui sportiv precum David Popovici e un miracol. O întâmplare. Un accident fericit, nu rodul unei politici publice.
Un paradox pe care îl trăiesc sportivii ca David Popovici sau Emil Dăncăneț (desigur, la nivele diferite, unul campion mondial și olipmpic, altul național) — talente excepționale care au reușit să strălucească în ciuda lipsei unei infrastructuri reale de susținere, doar prin sacrificiul și ambiția părinților lor.
Valoarea sub asediu: cum impostura devine norma
Pentru mai bine de șapte decenii, România s-a confruntat cu un fenomen structural al marginalizării valorii autentice și promovării imposturii. Mediocritatea, clientelismul și „descurcăreala” au fost instituționalizate drept criterii de succes, în timp ce meritocrația și excelența au fost tratate cu ostilitate.
Într-un astfel de context, elevul olimpic, care câștigă medalii la concursuri internaționale, nu reprezintă o mândrie de durată pentru clasa politică. Dimpotrivă, acesta devine o amenințare: demască impostura, contrazice discursurile goale, subliniază incompetența și justifică exigența.
Într-o țară în care diplomele se obțin fără examen, iar sinecurile politice sunt moneda de schimb, tinerii cu adevărat capabili sunt excluși sau ignorați sistematic. Performanța lor e o palmă morală pentru „elitele” de carton, iar singura reacție politică coerentă este exilarea acestora — fie prin politici de neatragere a investițiilor, fie prin lipsa de oportunități reale și prin un sistem de promovare bazat pe relații și interese de partid.
Pentru că, în afară de câteva excepții, nimeni nu construiește performanță în mod sistemic. Nimeni nu planifică, nu susține, nu dezvoltă infrastructuri reale. Imaginea morală și demnă a României – aceea care mai răzbate din sport, olimpiadele de știință și robotică – nu înseamnă nimic pentru clasa politică.
De ce?
Pentru că acei copii nu sunt odraslele lor.
Pentru că acele performanțe le demască impostura. Contrastul doare: elevul olimpic versus politrucul cu diplomă „la distanță”, fără prezență și fără examen.
Ura față de valoare și față de intelectuali n-a murit după comunism. A fost preluată cu zel de noile generații de „elitiști de partid”.
Valoarea adevărată îi incomodează. Le strică poza. Îi rușinează.
Așa că, dacă nu pot ridica ștacheta, o coboară. O distrug. O desființează.
De aceea, mimează mândria când David Popovici câștigă, dar nu fac nimic ca să apară și alți David Popovici.
Sacrificiul parental: fundamentul nevăzut al succesului
David Popovici, campion mondial la natație, este rezultatul unei lupte personale și familiale îndârjite. Părinții săi au fost primii care au crezut în talentul său și au făcut sacrificii umane enorme — timp alocat antrenamentelor, resurse financiare pentru deplasări, echipament, hrana adecvată, toate acestea în condițiile unei infrastructuri sportive precare și a unui sprijin instituțional aproape inexistent.
La fel, Emil Dăncăneț, campion național la natație, a fost susținut de mama sa, o funcționară publică cu venituri modeste, care și-a dedicat ani de zile viața pentru a-i asigura copilului condițiile minime pentru antrenament și performanță.
Timișoara, pe vremuri, un pol al sportului – înot, kaiac, polo, lupte.
Azi? Din cele cateva zeci, care zac abandonate pe malul Begăi, abandonate de administratia lui Fritz si interesele mafiote ale consilerilor locali, mai sunt uzuale câteva bazine modeste, întreținute cu greu, fără viziune și fără perspectivă. Ce a mai rămas se datorează hazardului și sacrificiului unor părinți care au forțat sistemul să nu le sufoce copiii.
De ce scriu? Pentru că aceste lucruri dor. Și, mai ales, pentru că am fost martor direct la o astfel de poveste precum cea a lui David Popovici. La un miracol care are în spate sacrificial părinților.
Un control fiscal de rutină m-a dus, împreună cu o colega, de la AJFP Timiș, la o firmă al cărei asociat, întâmplător, era rectorul Universității Politehnica Timișoara – conferențiar universitar, doctor inginer Florin Drăgan, o somitate a educației. Un an mai târziu, colega mea – mama unui băiat pasionat de înot, care-și dorea performanță – și-a amintit că instituția are un bazin olimpic. După o discuție în care am încurajat-o, considerand că nu era nimic imoral în demersul său, a mers direct la rector și i-a propus înființarea unui club de natație.
Un gest îndrăzneț. Un vis, intr-o Timișoară blazată în privința sportului. Dar profesorul Drăgan a spus „DA”. A oferit o șansă nesperată acelui copil necunoscut. Și n-a pariat greșit.
Rezultatul? Câțiva ani mai târziu, echipa de înot a Politehnicii Timișoara aducea medalii de aur, argint și bronz la campionatele naționale. Iar băiatul colegei mele, Emil Dăncăneț, a devenit liderul acestei echipe, cu zeci de medalii, dintre care două medalii de aur la Cupa României în 2025 și zeci de alte trofee în competiții naționale și internaționale.
Dar nimic din toate acestea n-ar fi existat fără o mamă care a sacrificat totul.
Fără concedii în locații extravagante. Fără confort sporit. Fără siguranță financiară. Cu un buget de funcționar public și o voință de fier, această femeie și-a dus copilul, ani la rând, la 6 dimineața la scoala, după care la 17,00, la antrenamente. A renunțat la ea pentru a-i da șansa lui.
Asta este realitatea din spatele performanței în România:
Nu statul.
Nu ministerul.
Nu „strategiile naționale”.
Ci părinți care se zbat. Și câte un rector care n-a uitat ce înseamnă educația.
Emil Dăncăneț s-a format la Clubul Sportiv „Viitorul” Timișoara, sub „bagheta” regretatului antrenor, Ion Bădescu, apoi la bazinul Politehnicii, sub îndrumarea unor antrenori dedicați. A muncit, a înotat, a câștigat. Cu disciplină, perseverență și vise mari.
Această poveste a sacrificiului parental, alături de cea a lui David Popovici, nu sunt singulare, ci o constantă în viețile multor tineri talentați din România — fie ei sportivi sau olimpici la științe exacte. În lipsa unui sistem care să ofere sprijin real, părinții devin investitorii și protectorii neoficiali ai excelenței. Ei înlocuiesc cu voință și determinare lipsa infrastructurii, a programelor de selecție, a finanțării și a politicilor publice coerente.
Olimpici internaționali: genii ignorate, exilați fără milă
România continuă să producă an de an medaliați la olimpiadele internaționale de matematică, fizică, chimie, robotică și informatică. Acești tineri geniali reprezintă un potențial extraordinar pentru dezvoltarea științei, tehnologiei și inovării în țară.
Însă, în majoritatea cazurilor, aceștia nu sunt valorificați. După terminarea studiilor, acești tineri sunt întâmpinați cu un sistem educațional și profesional rigid, bazat pe rețele de relații și nepotism politic. Instituțiile publice și mediul academic devin inaccesibile pentru ei, iar oportunitățile de carieră sunt blocate.
Așa se explică migrația masivă a acestor elite: România îi pierde în fața unor țări care le oferă condiții decente, susținere reală, finanțare și respect. Statul român îi exilează prin indiferență, neglijență și politici incoerente, pentru a păstra „status quo-ul” și a evita orice competiție reală care i-ar putea deranja pe cei aflați la putere.
Da, pe acești copii geniali România oficială n-a avut și n-are timp să-i observe. De ce?
Pentru clasa politică, campionii reali nu contează. Nu cotizează. Nu pot fi controlați. Nu sunt „ai lor”.
De aceea, performanțele rămân accidente fericite, cu care, culmea, se mândresc politicienii impostori.
Și nu pentru că n-avem cu cine.
Ci pentru că nu avem cine să le susțină.
Clasa politică: un zid în calea excelenței
Politicienii români, preocupați în primul rând de sine, de sinecuri și de menținerea unui sistem clientelar, au învățat să vadă excelența ca pe un dușman. Aceasta le amintește de neputințele lor, le pune în lumină impostura și îi pune în situația inconfortabilă de a răspunde unor standarde reale.
Din această cauză, aceștia preferă să promoveze mediocritatea, să mențină condițiile care îi favorizează și să încurajeze exilul elitelor. Performanța reală este redusă la un incident, o excepție, un „accident fericit”, nu la o regulă care trebuie sprijinită și multiplicată.
O radiografie dureroasă, dar necesară
Sacrificiul părinților ca ai lui David Popovici sau Emil Dăncăneț și succesul olimpicilor la științe exacte sunt semnale puternice că România are un capital uman valoros — dar insuficient exploatat și prea puțin apreciat.
Acest capital este însă pe cale să se epuizeze. Dacă statul și clasa politică nu înțeleg urgent că performanța nu este un moft, ci o condiție a supraviețuirii și dezvoltării, riscă să transforme excepțiile de azi în penuria de mâine.
Concluzie: performanța — o datorie socială și o provocare politică
România are nevoie să-și schimbe paradigma. Trebuie să construiască un sistem care nu doar să recunoască, ci să cultive excelența. Să ofere infrastructura necesară, finanțarea, susținerea, programele de selecție și promovare a talentelor, și mai ales să înțeleagă rolul crucial al familiei în acest proces.
Părinții care sacrifică tot pentru succesul copiilor lor nu trebuie să fie singurii purtători ai acestui efort. Statul trebuie să preia o parte din această responsabilitate și să creeze condițiile pentru ca performanța să nu mai fie o excepție, ci o normalitate.
Într-o Românie în care mediocritatea și impostura au dominat prea mult timp, excelența este cea care poate reda demnitatea și poate construi un viitor real. Dar pentru asta, elitele trebuie să rămână acasă și să primească sprijinul pe care îl merită.
Cartonaș galben Guvernului și miniștrilor Educației
Când veți înțelege că sportul nu e un moft opțional, ci parte esențială a educației și formării caracterului?
Când veți finanța centre regionale, antrenori, competiții, baze sportive reale pe langa universități și instituții de educație reală?
Când veți sprijini performanța tăcută, nu doar festivismul cu tricolor și discursuri patriotarde de 1 Decembrie?
Povestea lui David Popovici, a lui Emil Dăncăneț, respectiv a olimpicilor români și a părinților lor nu sunt excepții, ci o radiografie a unei generații de părinți care trag după ei, pe brânci, o țară care i-a abandonat. Și a unui sistem corupt care impune mediocritatea în fața meritocrației.
Și o ultimă întrebare
Oare câți David Popovici și câți Emil Dăncăneț se pierd azi în anonimat, pentru că sistemul nu are ochi să-i vadă și inimă să-i sprijine?
Cine sunt adevărații câștigători?
La final, trebuie să spunem clar și răspicat că adevărații câștigători ai medaliilor de aur, argint și bronz — fie că vorbim de sportivi sau elevi la olimpiade — nu sunt politicienii, nici birocrații sau instituțiile statului.
Sunt părinții. Ei sunt eroii care fac cinste României. Ei sunt cei care arata care e România adevarată, nevirusată de impostură. Părinții care și-au dedicat timpul, resursele și energia, uneori în condiții materiale modeste, pentru a le asigura copiilor lor șansa de a-și valorifica talentul. Sacrificiile lor umane, financiare și emoționale sunt fundația invizibilă a oricărui succes autentic.
Apoi, antrenorii, profesorii, mentorii, majoritatea eroi anonimi — acei oameni dedicați care au crezut în valoarea acestor tineri, care i-au sprijinit, i-au motivat și i-au învățat să transforme talentul în performanță.
În schimb, statul și instituțiile publice cu atribuții clare și obligații legale în domeniul educației și sportului sunt, în cel mai bun caz, reticente, ineficiente sau absente. Adică repetenți.
Fondurile alocate au fost consumate — mai corect spus, evaporate — fără rezultate palpabile și durabile. Pentru că hoția, nepotismul și clientelismul nu tolerează valoarea și performanța.
Aceasta este, din păcate, realitatea crudă care explică de ce România rămâne un teren fertil doar pentru excepții, nu pentru o excelență sistemică.
