Istoria demonstrează că orice regim care ajunge la putere prin forță, fraudă sau manipulare are nevoie, mai devreme sau mai târziu, de un lucru esențial: validarea. Nu este suficient să cucerești puterea; trebuie să convingi societatea că ai dreptul moral să o exerciți. Pentru aceasta, propaganda devine o armă mai importantă decât baioneta.
În România anului 1947, după falsificarea alegerilor și instaurarea regimului comunist sub tutela Moscovei, noua putere s-a confruntat cu o problemă majoră de legitimitate. O bună parte dintre liderii comuniști nu aveau nici pregătirea intelectuală, nici experiența profesională care să justifice funcțiile pe care și le însușiseră. Puterea lor nu provenea din competență, ci din forță și din sprijinul sovietic. Pentru a ascunde această impostură, au construit rapid un aparat uriaș de propagandă.
Presa a devenit principalul instrument al acestei construcții. O întreagă categorie de jurnaliști obedienți a fost pusă în slujba partidului, iar adevărul a fost înlocuit cu un amestec de fapte reale, minciuni și demagogie. S-a inventat conceptul de „dușman de clasă”, în care era încadrat orice opozant al regimului. Din acel moment, condamnarea morală preceda condamnarea juridică. Mai întâi apărea rechizitoriul în ziare, apoi venea procesul. Instanța nu mai făcea decât să confirme verdictul deja pronunțat în conștiința publică.
Această metodă s-a dovedit extrem de eficientă. Repetată suficient de des, o minciună ajunge să fie acceptată drept adevăr, iar omul supus permanent propagandei începe să creadă că judecă singur, când, în realitate, gândește exact ceea ce sistemul dorește.
După 1989, mulți români au sperat că asemenea practici vor dispărea odată cu regimul comunist. În opinia mea, ele nu au dispărut. S-au adaptat. O parte dintre foștii activiști, milițieni, securiști și propagandiști, profesioniști în exploatarea unor astfel de metode, au rămas în structurile noului stat sau și-au păstrat influența asupra acestuia. Au înțeles bine lecția și știau că, într-o democrație, controlul opiniei publice poate fi chiar mai valoros decât controlul direct asupra instituțiilor.
Astfel, mass-media a continuat să fie folosită, în numeroase situații, ca instrument de influențare a percepției publice. În locul „dușmanului de clasă” au apărut alte etichete, în genul „pericol social”, însă mecanismul a rămas asemănător: construirea unei imagini publice negative înainte ca justiția să se pronunțe definitiv. O persoană prezentată luni întregi drept vinovată pornește în instanță cu o povară pe care foarte puțini reușesc să o înlăture, chiar dacă sunt ulterior exonerați.
Nu vorbesc doar din observație. Vorbesc și din experiență personală.
În 1993 am devenit, victima unui asemenea mecanism. În urma unor interese economice pe care le incomodam, am fost ținta unui scenariu construit de persoane din structurile statului și amplificat de o parte a presei. Au fost lansate acuzații grave, fără ca opinia mea să conteze. Imaginea mea publică a fost practic demolată înainte ca justiția să analizeze faptele.
Au urmat trei ani de procese și eforturi pentru a demonstra că acuzațiile nu se susțineau. În fața instanțelor am reușit să îmi apăr poziția. În fața opiniei publice însă, rana a rămas. O etichetă lipită de presă se dezlipește infinit mai greu decât o acuzație infirmată de procurori sau judecători.
În 2004, experiența s-a repetat. În perioada în care activam în Garda Financiară și deranjam interese politice și economice importante, am constatat că se folosește, din nou, același tipar: anchete intens mediatizate, informații livrate selectiv presei și încercarea de a crea o presiune publică asupra justiției. Și de această dată, în instanță, acuzațiile au fost demontate. Însă efectele campaniei publice au rămas.
Din aceste experiențe am învățat că imaginea unui om poate fi distrusă într-o singură zi și reconstruită, uneori, niciodată.
Astăzi urmăresc cu multă prudență modul în care sunt prezentate marile dosare publice. Încerc să disting între informare și manipulare, între jurnalism și propagandă. Știu cât de ușor poate fi construit un personaj negativ și cât de greu poate fi acesta reabilitat, chiar dacă justiția îi dă dreptate.
Ceea ce mă preocupă cel mai mult nu este existența unei prese partizane. Presa a avut întotdeauna orientări și interese. Mult mai grav este că instituțiile statului, în unele cazuri, nu mai servesc legea și încep să servească interese politice. Într-un asemenea scenariu, poliția, parchetele și justiția sunt percepute nu ca instituții aflate în slujba cetățeanului, ci ca instrumente ale puterii.
În opinia mea, orice guvernare care își subordonează instituțiile și utilizează influența asupra mass-media pentru compromiterea adversarilor reproduce, chiar dacă într-o formă modernizată, mecanismele de control specifice regimurilor autoritare. Democrația nu înseamnă doar existența alegerilor. Ea presupune existența unor instituții independente și a unei prese capabile să informeze, nu să execute sentințe morale.
În ultimele luni am urmărit cu atenție campaniile mediatice îndreptate împotriva unor actori politici, inclusiv împotriva lui Ilie Bolojan. Nu mă interesează apărarea unei persoane sau a unui partid, ci apărarea unui principiu. Dacă cineva este vinovat, trebuie să răspundă în fața legii. Dar vinovăția nu poate fi stabilită în studiourile televiziunilor și nici pe baza unor informații livrate selectiv presei.
Din acest punct de vedere, reacția rețelelor sociale reprezintă un fenomen nou. Pentru prima dată după 1990, monopolul marilor trusturi asupra formării opiniei publice este serios contestat. Cetățenii compară informațiile, verifică sursele și pun întrebări. Uneori greșesc, alteori exagerează, însă simplul fapt că există o contrapondere reduce eficiența propagandei clasice.
Declarațiile oficialilor care cer populației să aștepte verdictul justiției sunt, în sine, firești. Același principiu trebuie însă respectat și de instituțiile statului și de presa care publică acuzații înainte ca acestea să fie probate în instanță. Prezumția de nevinovăție nu poate funcționa selectiv. Ea trebuie să existe atât pentru omul simplu, cât și pentru adversarul politic.
Marea confruntare din România de astăzi nu este între stânga și dreapta, nici între un partid și altul. Este confruntarea dintre două modele de societate. Unul în care puterea își validează autoritatea prin manipulare, propagandă și demonizarea adversarilor. Și altul în care autoritatea se câștigă prin competență, transparență și respectarea statului de drept.
De rezultatul acestei confruntări depinde dacă România va reuși să se desprindă definitiv de reflexele comuniste sau dacă acestea vor continua să supraviețuiască, sub alte nume și în alte forme, într-o democrație doar aparent consolidată.
Un episod recent ilustrează foarte bine această confruntare dintre vechiul mecanism al propagandei și noua realitate informațională. După o acțiune intens mediatizată a autorităților, un reprezentant al acestora (chestorul Drăgan), vizibil deranjat că rețelel sociale nu s-au lăsat manipulate de mass-media obedientă PSD, declara public că oamenii nu ar trebui să emită judecăți pe baza informațiilor apărute pe rețelele de socializare și că adevărul poate fi stabilit doar de instanțele de judecată, pe baza probelor administrate în proces.
Privită izolat, afirmația este perfect corectă. Într-un stat de drept, nimeni nu trebuie condamnat înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive. Numai că aceeași exigență ar trebui să fie valabilă și pentru instituțiile statului și pentru presa care preia, fără spirit critic, informațiile furnizate de acestea.
Dacă justiția trebuie să vorbească doar prin probe, atunci de ce sunt alimentate campanii mediatice înainte ca dosarele să ajungă în fața instanțelor? De ce apar, în mod selectiv, informații din anchete, fotografii, înregistrări sau interpretări care induc publicului convingerea că persoana vizată este deja vinovată? Dacă adevărul aparține exclusiv instanței, atunci orice încercare de a construi, prin intermediul mass-media, imaginea unui vinovat înainte de verdict reprezintă o contradicție evidentă.
Mai interesant este altceva. Reacția oficialului nu era îndreptată împotriva televiziunilor care prezentaseră pe larg versiunea acuzării, ci împotriva cetățenilor care, pe rețelele de socializare, puneau sub semnul întrebării această versiune și cereau prudență până la administrarea probelor. Cu alte cuvinte, nu existența unor verdicte premature părea să deranjeze, ci faptul că, pentru prima dată, acestea nu mai erau acceptate fără rezerve.
Aici se vede schimbarea profundă produsă în societate. Timp de decenii, instituțiile și o parte a mass-media au deținut aproape monopolul asupra informației și au putut construi, după propriile interese, imaginea publică a unui om. Astăzi, rețelele de socializare sparg acest monopol. Cetățenii compară informații, verifică surse, formulează întrebări și refuză să mai accepte automat verdictul livrat prin comunicate și talk-show-uri.
Nu susțin că rețelele sociale dețin adevărul. Ele pot răspândi, la rândul lor, erori și manipulări. Dar simpla existență a unei contraponderi face mult mai dificilă repetarea mecanismelor prin care opinia publică era pregătită să condamne înainte ca justiția să judece.
În fond, adevărata miză nu este cine câștigă o dispută mediatică. Miza este dacă România va accepta ca instituțiile statului să folosească în continuare tehnicile propagandei și ale compromiterii publice, specifice regimurilor autoritare, sau dacă va impune, în sfârșit, regula simplă a oricărei democrații autentice: probele în fața instanței, iar verdictul doar după proces, nu înaintea lui.
Un ultim aspect merită remarcat. După o campanie mediatică de o amploare neobișnuită, alimentată de informații apărute în presă și prezentate într-o manieră care sugera, încă dinaintea judecății, vinovăția celor vizați, instanța a apreciat totuși că măsura adecvată este controlul judiciar, nu arestarea preventivă. Este, cel puțin, un fapt care ridică întrebări. Dacă probele prezentate public justificau imaginea unui pericol social excepțional, de ce instanța nu a confirmat această percepție? Iar dacă instanța a considerat că o măsură preventivă mai puțin severă este suficientă, nu este legitim să ne întrebăm dacă imaginea construită în spațiul public nu a depășit ceea ce rezultă, în realitate, din materialul probator?
Nu afirm că judecătorii au fost influențați și nici că persoanele cercetate sunt nevinovate. Aceste aspecte vor fi stabilite exclusiv prin hotărârea definitivă a instanței. Ceea ce susțin este altceva: că succesiunea evenimentelor – scurgerile de informații din dosar, campania intensă de demonizare, mobilizarea unei părți a mass-media și, în final, soluția pronunțată de judecător – lasă impresia că s-a încercat reactivarea unui mecanism bine cunoscut din trecut: condamnarea în fața opiniei publice înainte ca justiția să se pronunțe. Dacă aceasta a fost sau nu intenția, fiecare cititor poate aprecia. Dar într-un stat de drept, simplul fapt că asemenea suspiciuni sunt plauzibile ar trebui să îngrijoreze pe oricine prețuiește independența justiției și dreptul la un proces echitabil.
