Sau cum am fost învățați, vreme de treizeci și șase de ani, să privim în direcția greșită
Există o regulă de aur în lumea iluzioniștilor, pe care orice prestidigitator o învață înainte de primul spectacol: secretul nu constă în îndemânarea mâinilor, ci în capacitatea de a obliga spectatorul să privească exact acolo unde nu se întâmplă nimic, în timp ce adevăratul truc este executat discret, în afara câmpului său vizual. Cu cât publicul este mai fascinat de eșarfa colorată, de iepurele scos din joben sau de artificiile de pe scenă, cu atât magicianul poate acționa mai liniștit, fără teama că va fi descoperit.
Privind retrospectiv cei treizeci și șase de ani scurși după 1989, nu pot să nu constat că exact aceasta a fost și metoda preferată a întregii clase politice românești: să transforme viața publică într-un spectacol permanent al sperietorilor, în care decorurile s-au schimbat periodic, actorii s-au mai înlocuit între ei, costumele au devenit mai scumpe, iar decorurile mai sofisticate, însă scenariul a rămas, în esență, același.
Ni s-au servit, obsesiv, teme prezentate drept fundamentale pentru însăși existența statului român: ba pericolul comunismului care se întoarce, ba amenințarea rusească, ba dominația occidentală, ba globalismul, ba suveranismul, ba progresismul, fiecare dintre aceste subiecte fiind amplificat până la dimensiunea unei catastrofe iminente, de parcă însăși supraviețuirea națiunii ar fi depins exclusiv de alegerea unei tabere ideologice, în timp ce adevărata întrebare – aceea care ar fi trebuit să domine orice campanie electorală și orice dezbatere serioasă – a fost împinsă deliberat în plan secund: de ce România, deși dispune de resurse naturale excepționale și de un potențial economic uriaș, continuă să rămână în urma unor state care au pornit de la un nivel comparabil sau chiar inferior?
Nu afirm că temele geopolitice sunt lipsite de importanță. Ar fi absurd. Trăim într-o lume complicată, iar securitatea unui stat nu este niciodată un subiect minor. Problema apare în momentul în care aceste teme devin aproape exclusive, când sunt transformate într-o perdea de fum suficient de densă încât cetățeanul să nu mai observe ceea ce se petrece în spatele scenei, acolo unde nu se dau bătălii ideologice, ci se împart resurse, se construiesc rețele de influență și se conservă mecanismele prin care puterea politică își perpetuează privilegiile.
Comuniștii și-au construit legitimitatea prin frica de capitalism și de imperialism. Succesorii lor, indiferent de culoarea politică pe care și-au lipit-o ulterior pe afișe, au înțeles că frica rămâne cea mai ieftină și mai eficientă investiție electorală, pentru că un cetățean speriat nu mai analizează, nu mai compară și nu mai întreabă, ci reacționează instinctiv, asemenea unui om care aleargă din calea unei umbre fără să se mai întrebe dacă umbra are într-adevăr un trup.
Mai mult decât atât, această strategie a fost favorizată de degradarea deliberată a educației, pentru că o societate obișnuită să memoreze lozinci în loc să gândească critic devine terenul ideal pentru cultivarea unor antagonisme artificiale, iar când nivelul educației scade, crește proporțional eficiența manipulării.
Românii au fost împărțiți în tabere convenabile politic: nostalgici ai comunismului, prooccidentali, suveraniști, progresiști, conservatori, globaliști, fiecare fiind încurajat să considere cealaltă categorie drept inamicul absolut, în timp ce adevăratul conflict, cel dintre competență și impostură, dintre eficiență și clientelism, dintre interesul public și interesul privat al grupurilor politice, a fost împins în culise.
Adevărata împărțire a societății nu este între Est și Vest, nici între Moscova și Bruxelles și nici între Washington și Kremlin, ci între cei care își doresc o economie performantă, instituții eficiente și competiție reală, pe de o parte, și cei care privesc statul ca pe o sursă inepuizabilă de rente, privilegii și protecție politică, pe de altă parte.
În fond, patriotismul autentic nu se măsoară în numărul de steaguri arborate și nici în vehemența discursurilor televizate, ci în capacitatea unei societăți de a produce prosperitate pentru propriii cetățeni.
Restul este decor.
România dispune de petrol, gaze naturale, terenuri agricole fertile, păduri, ape minerale, aur și numeroase alte resurse naturale pe care multe dintre statele Europei Centrale nu le-au avut niciodată în aceeași măsură și, cu toate acestea, după mai bine de trei decenii de tranziție, constatăm că Polonia, Cehia, Slovenia sau Slovacia au reușit să construiască economii mai competitive și niveluri de trai superioare, ceea ce obligă orice observator onest să se întrebe dacă problema României a fost lipsa resurselor sau modul în care acestea au fost administrate.
Răspunsul pare să se afle în modelul economic adoptat, un model care a combinat defectele economiei controlate politic cu imperfecțiunile unui capitalism insuficient concurențial, păstrând un sector public extins și profund politizat, în timp ce numeroase privatizări au fost percepute ca favorizând grupuri restrânse de interese, iar concurența autentică a rămas, în multe domenii, mai degrabă un ideal decât o realitate.
Economia nu funcționează după discursuri electorale și nici după emoțiile produse în studiourile televiziunilor.
Economia este asemenea unui contabil bătrân, încăpățânat și incoruptibil, care nu se impresionează nici de lozinci patriotice, nici de sloganuri europene și nici de declarații războinice, ci adună rece cifrele și trage concluzia inevitabilă: produci mai puțin decât consumi, pierzi; investești prost, pierzi; politizezi administrația, pierzi; sacrifici competitivitatea în favoarea clientelei, pierzi.
Contabilul nu poate fi mituit. Nu poate fi intimidat. Nu votează. Și, mai ales, nu minte.
În schimb, politica românească pare să fi descoperit secretul unei performanțe remarcabile: transformarea austerității într-o afacere extrem de profitabilă pentru cei care o administrează. Aproape fiecare ciclu electoral începe cu aceeași promisiune solemnă că urmează o perioadă dificilă, că sunt necesare sacrificii, că trebuie strânsă cureaua și că, imediat după aceste reforme inevitabile, prosperitatea va veni în sfârșit.
Numai că acest „imediat” are un talent extraordinar de a se muta mereu în mandatul următor.
Este probabil cea mai longevivă investiție politică din România.
Produce dividende de peste trei decenii.
Beneficiarii sunt, însă, aproape întotdeauna aceiași.
Cetățeanului i se cere răbdare.
Politicianul își cumpără vila.
Cetățeanului i se explică necesitatea sacrificiului.
Politicianul își diversifică patrimoniul.
Cetățeanul este îndemnat să fie solidar.
Politicianul devine, cu o regularitate aproape matematică, din simplu bugetar, proprietarul unor averi impresionante, fenomen care, desigur, este prezentat invariabil drept rezultatul unei extraordinare inspirații investiționale.
Dacă Warren Buffett s-ar fi născut în România și ar fi urmărit declarațiile de avere ale unor demnitari, probabil că și-ar fi închis fondul de investiții și ar fi cerut un stagiu de perfecționare la Parlament.
Poate că adevărata dramă a României nici măcar nu este corupția, ci faptul că a devenit dependentă de spectacolul propriei manipulări, asemenea spectatorului care merge în fiecare seară la același teatru, știe deja finalul piesei, cunoaște toate replicile actorilor și, cu toate acestea, continuă să cumpere bilet.
Epilog
Există momente în istorie când un popor trebuie să decidă dacă dorește să rămână spectator sau dacă are curajul să urce pe scenă și să ceară socoteală actorilor care joacă, de prea mult timp, aceeași piesă.
Poate că și România se apropie de un asemenea moment.
Poate că adevărata revoluție nu va începe în Parlament și nici la televiziuni, ci în clipa în care fiecare alegător va refuza să mai voteze din frică și va începe să voteze după un criteriu infinit mai simplu și mai greu de manipulat: cine a demonstrat că poate administra eficient economia și instituțiile statului în interesul cetățeanului?
În ziua în care aceasta va deveni întrebarea obligatorie la fiecare scrutin, jumătate din actuala clasă politică va rămâne fără răspuns, iar cealaltă jumătate va descoperi că cea mai profitabilă afacere din România nu mai este politica, ci munca cinstită.
Și poate că abia atunci vom înțelege că patriotismul nu înseamnă să găsești, la fiecare patru ani, un nou dușman exterior căruia să-i atribui toate neputințele proprii, ci să construiești o țară în care cetățeanul să nu mai fie obligat să-și caute viitorul în altă parte, iar resursele, instituțiile și economia să lucreze, în sfârșit, pentru cei care le susțin prin munca și impozitele lor, nu pentru o clientelă politică mereu schimbătoare ca nume, dar surprinzător de constantă în obiceiuri.
Atunci se va încheia, cu adevărat, marele spectacol al sperietorilor, iar luminile scenei se vor stinge peste cea mai lungă reprezentație de iluzionism politic din istoria României postdecembriste.
