Există hotărâri judecătorești care rezolvă un litigiu. Și există hotărâri care obligă o întreagă societate să se privească în oglindă. Hotărârea recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind aplicarea instituției prescripției în România aparține celei de-a doua categorii.
În mod paradoxal, cea mai intensă dezbatere nu s-a purtat în jurul conținutului hotărârii, ci în jurul modului în care aceasta ar trebui… reinterpretată. Parcă am asista la un spectacol de iluzionism juridic. Magicianul scoate iepurele din pălărie, publicul îl vede, iar câțiva comentatori insistă că iepurele nu există. Dacă nu îi credem, ni se explică doct că nu știm să privim și, mai ales, că nu știm să citim.
Or, într-un stat de drept, dezbaterea juridică nu poate începe cu interpretările, ci cu textul. Iar înainte de a asculta opiniile procurorilor, ale avocaților, ale profesorilor de drept sau ale politicienilor, există o obligație elementară: să citim hotărârea Curții.
Acesta este motivul pentru care consider că întreaga polemică trebuie așezată pe un fundament solid. Nu pe presupuneri. Nu pe simpatii sau antipatii. Nu pe interese profesionale. Ci pe ceea ce spune, în mod efectiv, Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
În spațiul public s-au spus multe lucruri. Unii au susținut că hotărârea CJUE schimbă radical modul în care trebuie privită instituția prescripției. Alții au afirmat că nu schimbă nimic. Unii au vorbit despre obligația statului de a repara efectele unei interpretări considerate incompatibile cu dreptul Uniunii. Alții au încercat să demonstreze că hotărârea nu produce asemenea consecințe.
Dar înainte de a decide cine are dreptate, cred că este necesar un exercițiu de onestitate intelectuală: să citim ceea ce a scris Curtea, nu ceea ce ne-am dori noi să fi scris.
Acest exercițiu este cu atât mai important cu cât vorbim despre instanța supremă a Uniunii Europene în materie de interpretare a dreptului european. Hotărârile sale nu sunt recomandări și nici simple opinii academice. Ele reprezintă interpretarea obligatorie a dreptului Uniunii pentru toate instanțele statelor membre.
De aceea, înainte de orice comentariu, voi reproduce integral paragraful care a declanșat întreaga controversă și care a fost invocat de procurorul Sandu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Din punctul meu de vedere, orice analiză serioasă trebuie să pornească de aici. Restul este interpretare.
Ce spune, în realitate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene?
În orice dezbatere serioasă există un principiu elementar: înainte de a interpreta un text, trebuie să-l citim. Pare o banalitate. Și totuși, în ultimele zile, am avut impresia că tocmai acest principiu a fost abandonat.
În loc să pornească de la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, mulți comentatori au preferat să pornească direct de la concluzii. Unii au afirmat că hotărârea nu schimbă nimic. Alții că nu poate produce efecte asupra cauzelor deja soluționate. Alții au susținut că se aplică exclusiv pentru viitor.
Dar, înainte de toate aceste interpretări, există textul hotărârii.
Iată paragraful care a generat întreaga dezbatere și la care a făcut referire procurorul Sandu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii: „234. Rezultă că, prin adoptarea Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 fără a sesiza în prealabil Curtea cu o cerere de decizie preliminară, ÎCCJ nu numai că și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 TFUE, dar a și participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică, impunând celorlalte instanțe române, cu încălcarea dreptului Uniunii, să adopte o interpretare a dreptului lor național vădit incompatibilă cu cerințele care decurg din Hotărârea Lin…”
Merită să observăm cu atenție formulările utilizate de Curte.
CJUE nu vorbește despre o simplă divergență de opinii între judecători. Nu spune că Înalta Curte „ar fi putut interpreta diferit”. Nu utilizează un limbaj diplomatic, menit să evite concluziile ferme.
Curtea afirmă explicit că Înalta Curte „și-a încălcat obligațiile” care îi revin în temeiul articolului 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Mai mult decât atât, Curtea apreciază că Înalta Curte „a participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică”.
Și merge chiar mai departe, arătând că instanțele din România au fost obligate să adopte o interpretare a dreptului național „cu încălcarea dreptului Uniunii”, interpretare calificată drept „vădit incompatibilă” cu cerințele rezultate din propria jurisprudență a CJUE.
Aceste expresii nu sunt simple figuri de stil. În limbajul Curții de Justiție, fiecare cuvânt este cântărit cu rigoare. Tocmai de aceea, asemenea formulări sunt de o gravitate instituțională remarcabilă.
În esență, Curtea nu critică doar rezultatul la care a ajuns Înalta Curte, ci și modul în care aceasta și-a exercitat rolul de instanță supremă în raport cu obligațiile care decurg din dreptul Uniunii Europene.
Pornind de la acest pasaj, procurorul Sandu a formulat o concluzie care a provocat reacții puternice în mediul juridic: dacă interpretarea care a stat la baza soluționării unor cauze este apreciată de CJUE ca fiind incompatibilă cu dreptul Uniunii, statul român are obligația să analizeze mijloacele juridice prin care efectele acelei interpretări ar putea fi remediate, inclusiv prin utilizarea căilor extraordinare de atac, acolo unde legea le permite.
Aici începe, în realitate, adevărata dezbatere.
Nu asupra conținutului paragrafului 234, care este public și poate fi citit de oricine. Ci asupra consecințelor juridice pe care acest paragraf le poate produce.
Și tocmai aceste consecințe explică intensitatea reacțiilor pe care hotărârea CJUE le-a generat în rândul unei părți a profesiei juridice.
De ce deranjează atât de mult această hotărâre?
Citind reacțiile apărute în spațiul public, ai putea avea impresia că adevărata problemă nu este ceea ce a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ci faptul că cineva a îndrăznit să citească hotărârea până la capăt.
În realitate, Hotărârea CJUE nu a creat o problemă nouă. Ea a constatat existența unei probleme pe care sistemul judiciar românesc este acum obligat să o înfrunte. Iar acest lucru schimbă radical perspectiva.
De aceea, reacțiile vehemente nu au fost provocate de textul hotărârii, ci de consecințele pe care acesta le-ar putea produce.
În acest context trebuie înțeleasă și poziția procurorului Sandu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Pornind de la considerentele Curții, acesta a susținut că statul român trebuie să analizeze posibilitatea reparării efectelor produse de interpretarea considerată incompatibilă cu dreptul Uniunii, inclusiv prin folosirea căilor extraordinare de atac, acolo unde cadrul legal permite acest lucru.
Din acel moment, dezbaterea juridică s-a transformat, pe alocuri, într-o confruntare de poziții.
Numeroși avocați au susținut că hotărârea CJUE nu poate produce asemenea efecte și că regulile privind prescripția rămân guvernate exclusiv de principiile consacrate în dreptul penal intern.
Este o poziție care merită discutată și analizată. Dar tocmai pentru că miza este atât de mare, cred că și cititorul are dreptul să privească aceste opinii cu spirit critic.
Avocații au o misiune esențială într-un stat de drept. Fără dreptul la apărare nu există justiție. Nimeni nu poate contesta acest adevăr.
În același timp, este la fel de firesc să observăm că mulți dintre cei care contestă astăzi efectele hotărârii CJUE au apărat, de-a lungul anilor, persoane cercetate sau judecate în dosare complexe de corupție și criminalitate economico-financiară. Nu este o critică la adresa profesiei și nici o punere sub semnul întrebării a dreptului lor de a-și reprezenta clienții. Este însă un motiv suficient pentru ca opiniile exprimate în această dezbatere să fie analizate cu exigență și spirit critic.
În fond, orice profesionist privește o problemă și prin prisma experienței sale.
Adevărata întrebare este însă alta. Ce s-a întâmplat în România în ultimii ani?
Au existat numeroase dosare de mare corupție în care dezbaterea publică nu s-a mai concentrat asupra faptelor, asupra probelor sau asupra vinovăției, ci asupra calendarului. Parcă nu mai conta dacă acuzațiile se confirmau sau nu. Ceea ce devenise esențial era dacă procesul va dura suficient de mult.
În acel moment, timpul a încetat să mai fie un simplu element procedural. A devenit un participant activ la proces. Uneori, poate chiar cel mai eficient.
Ani la rând, prescripția a funcționat asemenea unei porți de ieșire din labirint. Nu stabilea dacă inculpatul era vinovat sau nevinovat. Nu răspundea la întrebarea fundamentală a oricărui proces penal. Pur și simplu făcea inutil acest răspuns.
De aceea am spus că, în multe cauze, timpul a devenit avocatul perfect.
Nu pleda. Nu redacta concluzii. Nu ridica excepții. Era suficient să treacă. Iar odată cu el se stingea și răspunderea penală.
Este, desigur, legitim ca orice avocat să utilizeze toate mijloacele procedurale permise de lege în interesul clientului său. Tot atât de legitim este însă ca societatea să se întrebe dacă un sistem în care durata procesului ajunge să conteze mai mult decât soluționarea lui mai servește scopului pentru care justiția există.
Pentru că aici nu mai discutăm doar despre tehnică juridică.
Discutăm despre încrederea cetățeanului în ideea însăși de dreptate.
Atunci când oamenii văd că dosare privind fraude de milioane sau miliarde de lei, acte de corupție ori alte infracțiuni grave se închid fără o hotărâre pe fond, nu pentru că faptele n-ar fi existat, ci pentru că timpul a devenit mai puternic decât legea, sentimentul de justiție începe să se erodeze.
Iar când încrederea publicului se erodează, primul care pierde nu este statul. Este însăși Justiția.
Între dreptul Uniunii și dreptul național. Despre obligația de a respecta regulile jocului
În orice dezbatere juridică serioasă există o întrebare care trebuie lămurită înaintea tuturor celorlalte: care este regula aplicabilă?
În cazul de față, discuția nu privește doar instituția prescripției și nici exclusiv dreptul penal român. Miza este mai amplă și privește raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern, precum și obligațiile pe care instanțele naționale și le-au asumat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.
Acesta este motivul pentru care articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ocupă un loc central în hotărârea CJUE. Mecanismul întrebării preliminare nu reprezintă o simplă formalitate procedurală și nici un gest de curtoazie între instanțe. El este instrumentul prin care Curtea de Justiție asigură interpretarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre. Cu alte cuvinte, aceeași normă europeană trebuie să însemne același lucru la București, Paris, Berlin sau Madrid.
Dacă fiecare instanță supremă și-ar crea propria interpretare, independent de Curtea de Justiție, dreptul Uniunii ar înceta să mai fie un sistem comun și s-ar transforma într-o colecție de interpretări naționale, uneori incompatibile între ele. Ar exista tot atâtea variante ale dreptului european câte state membre are Uniunea.
Tocmai pentru a evita o asemenea fragmentare, tratatele au instituit obligația dialogului dintre instanțele naționale și Curtea de Justiție.
În acest context trebuie citit și paragraful 234 al hotărârii. Curtea reproșează Înaltei Curți nu doar soluția adoptată, ci și faptul că a pronunțat deciziile respective fără a sesiza în prealabil CJUE, deși problema ridica aspecte de interpretare a dreptului Uniunii.
De aici rezultă și gravitatea formulării potrivit căreia ÎCCJ „și-a încălcat obligațiile” prevăzute de articolul 267 TFUE.
În spațiul public au fost invocate, în replică, concepte precum „legea penală mai favorabilă”, „norma națională” sau „securitatea raporturilor juridice”. Toate acestea sunt principii reale și importante într-un stat de drept. Însă întrebarea nu este dacă ele există, ci cum trebuie armonizate cu obligațiile care decurg din dreptul Uniunii Europene.
Aceasta este, de altfel, una dintre cele mai dificile teme ale dreptului contemporan și este firesc ca juriști de bună-credință să aibă opinii diferite cu privire la efectele concrete ale unei hotărâri a CJUE. Dezbaterea este legitimă.
Ceea ce nu este legitim, în opinia mea, este transformarea unei dezbateri juridice într-un exercițiu de negare a unor formulări care apar explicit în hotărârea Curții. A discuta consecințele juridice ale unei hotărâri este una. A susține că hotărârea nu spune ceea ce spune textul ei este cu totul altceva.
Uneori am avut impresia că nu mai asistăm la o interpretare juridică, ci la un joc al oglinzilor. Textul rămâne același, dar fiecare încearcă să vadă în el ceea ce îi confirmă propriile convingeri sau propriile interese profesionale.
Or, dreptul nu poate funcționa astfel. Dacă fiecare citește aceeași hotărâre prin prisma interesului pe care îl reprezintă, justiția încetează să mai fie un reper comun și riscă să devină un exercițiu de percepție subiectivă.
În definitiv, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este dacă hotărârea CJUE ne convine sau nu. Întrebarea este dacă suntem dispuși să acceptăm că regulile pe care ni le-am asumat prin tratatele europene trebuie respectate chiar și atunci când concluziile lor sunt incomode.
Când timpul devine mai puternic decât dreptatea
Există o întrebare pe care, paradoxal, juriștii o pun prea rar, iar cetățenii prea des: La ce folosește o justiție care ajunge prea târziu?
Procesul penal nu există doar pentru a respecta reguli procedurale. El există pentru a stabili adevărul, pentru a sancționa încălcarea legii și pentru a restabili încrederea societății în ideea de dreptate.
Procedura nu este un scop în sine. Ea este drumul către justiție.
Dar ce se întâmplă atunci când drumul devine atât de lung încât destinația nu mai poate fi atinsă?
Ani la rând, România a trăit acest paradox. Dosare complexe de corupție, fraude fiscale, deturnări de fonduri publice și alte infracțiuni economice au traversat ani întregi de judecată. Nu de puține ori, atenția publicului s-a mutat de la întrebarea „ce s-a întâmplat?” la întrebarea „se va prescrie?”.
Este o schimbare profundă și periculoasă. În acel moment, centrul de greutate al procesului penal nu mai este aflarea adevărului. Devine trecerea timpului.
De aceea am ales titlul acestui editorial. Timpul a devenit avocatul perfect. Nu cere cuvântul în ședință. Nu formulează excepții.Nu depune concluzii scrise. Nu invocă jurisprudență. Pur și simplu trece. Și, uneori, este suficient.
În astfel de situații, cetățeanul obișnuit are impresia că justiția nu mai judecă faptele, ci calendarul. Că legea nu mai întreabă dacă cineva este vinovat sau nevinovat, ci dacă a mai rămas timp pentru a răspunde la această întrebare.
Aceasta este adevărata dramă. Nu doar pentru procurori. Nu doar pentru judecători. Nu doar pentru avocați. Ci pentru societate.
Încrederea într-o instituție nu se construiește doar prin independență, ci și prin capacitatea ei de a produce un rezultat pe care cetățenii îl percep ca fiind drept.
Desigur, nimeni nu poate accepta sacrificarea drepturilor fundamentale ale persoanei în numele eficienței. Dreptul la apărare, prezumția de nevinovăție și garanțiile procesului echitabil reprezintă cuceriri ale civilizației juridice și trebuie apărate fără ezitare.
Dar la fel de adevărat este că statul are obligația de a organiza un sistem judiciar capabil să soluționeze cauzele într-un termen rezonabil.
Atunci când această obligație eșuează în mod repetat, iar consecința este încetarea răspunderii penale în cauze de mare interes public, încrederea cetățenilor începe să se fisureze. Iar fisurile în încrederea publică sunt mult mai greu de reparat decât orice eroare de interpretare juridică.
Poate că cea mai mare pagubă produsă de această situație nu este una contabilă. Nu poate fi măsurată în milioane sau miliarde de lei. Este o pagubă morală. Este sentimentul că există două viteze ale justiției. Una pentru cetățeanul obișnuit. Alta pentru cei care dispun de resurse, influență și răbdarea necesară pentru a transforma timpul într-un aliat.
Poate că această percepție este uneori nedreaptă. Dar percepțiile colective au o forță extraordinară. Ele modelează încrederea. Iar fără încredere, nicio instituție nu poate rămâne puternică prea mult timp.
În fond, o hotărâre judecătorească nu produce efecte doar asupra părților din dosar. Produce efecte asupra societății. Fiecare soluție pronunțată transmite un mesaj.
Uneori, mesajul este că legea se aplică. Alteori, că timpul este suficient pentru a o învinge.
Și poate că aici se află adevărata miză a dezbaterii pe care o purtăm astăzi. Nu discutăm doar despre prescripție. Discutăm despre încrederea pe care generațiile viitoare o vor avea în ideea însăși de justiție.
Concluzie. Nu despre prescripție, ci despre încrederea în Justiție
La prima vedere, această dezbatere pare să fie despre prescripție. Despre articole din Codul penal. Despre decizii ale Înaltei Curți. Despre hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene. Despre conflicte de interpretare între procurori, judecători și avocați.
În realitate, miza este infinit mai mare. Discutăm despre credibilitatea Justiției și despre capacitatea statului român de a respecta regulile pe care și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană.
În orice stat democratic, nicio instituție nu este infailibilă. Nici Parlamentul. Nici Guvernul. Nici Curtea Constituțională. Nici Înalta Curte de Casație și Justiție. Tocmai de aceea există mecanisme de control reciproc, există căi de atac și există Curtea de Justiție a Uniunii Europene, chemată să asigure interpretarea uniformă a dreptului european.
O hotărâre a CJUE nu trebuie privită ca o umilire a justiției române, ci ca expresia unui mecanism juridic pe care România l-a acceptat în mod suveran atunci când a aderat la Uniunea Europeană. Într-o comunitate de drept, dialogul dintre instanțele naționale și Curtea de la Luxemburg nu este un semn de slăbiciune, ci o garanție că aceleași reguli se aplică tuturor statelor membre.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă hotărârea CJUE este comodă sau incomodă. Nici dacă produce consecințe convenabile pentru o parte sau alta. Întrebarea este mult mai simplă: Avem curajul să acceptăm ceea ce spune, chiar și atunci când concluziile sunt incomode?
Este firesc ca juriști serioși să aibă opinii diferite cu privire la efectele concrete ale unei hotărâri. Așa evoluează dreptul: prin argumente, prin dezbateri și prin confruntarea onestă a ideilor.
Ceea ce nu poate evolua prin negociere este însă conținutul unui text. O hotărâre poate fi interpretată, criticată sau analizată. Dar nu poate fi rescrisă după interesele ori convingerile fiecăruia.
Poate că, peste ani, această cauză va rămâne în istoria justiției române nu doar prin soluția pronunțată, ci și prin întrebările pe care le-a obligat societatea să și le pună.
Cum se construiește încrederea într-o justiție democratică?
Ce se întâmplă atunci când durata procesului ajunge să conteze mai mult decât soluția lui?
Și, mai ales, ce facem atunci când o instanță europeană spune că regulile nu au fost respectate?
Răspunsurile nu sunt simple.
Dar un lucru pare evident. Justiția nu există pentru a proteja orgoliile instituțiilor și nici pentru a confirma așteptările unei tabere sau ale alteia. Ea există pentru a apăra legea. Iar legea nu poate avea două fețe: una pentru cetățeanul obișnuit și alta pentru cei care au suficientă influență, resurse sau timp încât să transforme procedura într-un scop în sine.
Am ales titlul „Când timpul a devenit avocatul perfect” pentru că el surprinde, cred, cea mai mare lecție a acestei dezbateri. Timpul nu ar trebui să stabilească nici vinovăția și nici nevinovăția. Acestea trebuie stabilite de instanțe, pe baza probelor și a legii.
Atunci când timpul ajunge să decidă în locul judecătorului, societatea începe să se întrebe dacă Justiția mai este cu adevărat oarbă sau doar privește în altă direcție.
Iar în ziua în care cetățenii își pierd încrederea că legea este aceeași pentru toți, nu câștigă doar un inculpat sau un avocat. Pierde însăși ideea de dreptate.
Și aceasta este, poate, singura prescripție pe care nicio instanță din lume nu o va mai putea înlătura.
