Citesc cele zece „măsuri” propuse de PSD și am impresia că cineva a făcut o eroare de tipar și a pus programul electoral al AUR în documentele PSD. „Energia și resursele naturale care produc valoare în România”, „apărarea românilor prin modernizarea industriei naționale”, „reindustrializarea și finanțarea producției românești”, „hrană românească”, „investiții strategice”, „apărarea interesului național în UE și NATO”…
Mai lipsește doar „dușmanul extern” și suntem aproape de meniul complet al naționalismului economic.
Și nu, problema nu este că România trebuie să-și apere interesele economice. Evident că trebuie. Problema este filosofia economică din spatele acestor măsuri.
Puse cap la cap, cele zece puncte construiesc imaginea unui stat care vrea să ocupe tot mai mult spațiu în economie: să controleze resursele, să stabilească ce este „strategic”, să finanțeze producția, să decidă prioritățile industriale, să dirijeze investițiile și să protejeze ceea ce consideră el „românesc”.
Piața și concurența, motorul esențial al economiei, sunt împinse în plan secund, iar decizia politică devine criteriul principal de alocare a resurselor.
Asta este problema fundamentală.
O economie modernă nu se construiește prin decret, prin lozinci despre „producția românească” și prin selectarea politică a unor „sectoare strategice”. Se construiește prin concurență, capital privat, investiții, productivitate, inovare, infrastructură și reguli egale pentru toți.
Sigur că energia și resursele naturale sunt importante. Sigur că România trebuie să aibă industrie. Sigur că trebuie să producem mai multă hrană și să avem infrastructură de irigații. Sigur că trebuie să colectăm corect taxele înainte de a le majora. Sigur că investițiile publice trebuie urmărite transparent.
Dar niciuna dintre aceste idei nu justifică transformarea statului în administratorul general al economiei.
„Reindustrializarea” nu înseamnă că Guvernul trebuie să decidă cine produce, cât produce și cine primește bani de la stat. „Finanțarea producției românești” nu trebuie să însemne bani publici distribuiți discreționar către firme apropiate de partid. „Investițiile strategice” nu trebuie să devină sinonime cu contractele strategice pentru clientela politică.
Pentru că aici începe adevărata aventură românească: statul declară un domeniu „strategic”, după care apar companiile „strategice”, contractele „strategice”, consiliile de administrație „strategice”, directorii „strategici” și, în cele din urmă, sinecurile strategice.
Am mai văzut mecanismul. Și știm unde poate duce.
Economia centralizată nu începe neapărat cu naționalizarea fabricilor. Poate începe mult mai subtil, atunci când statul își arogă dreptul de a decide ce este important, pe cine trebuie protejat, unde trebuie băgați banii și cine este suficient de „român” pentru a primi sprijin.
În momentul în care politicul începe să aleagă câștigătorii, piața încetează să mai fie arbitru, iar concurența devine doar decor.
De aceea, comparația cu discursul AUR nu este deloc întâmplătoare. Naționalismul economic de tip „noi și ai noștri”, „resursele noastre”, „industria noastră”, „hrana noastră”, „capitalul nostru” poate suna foarte bine într-o campanie electorală, dar devine periculos atunci când este folosit pentru a justifica protecționismul, intervenția discreționară a statului și limitarea concurenței.
Și mai există o contradicție uriașă: România este membră a Uniunii Europene.
UE nu este o piață în care fiecare stat își închide economia după bunul plac și își construiește propriul capitalism de partid. Piața unică europeană se bazează tocmai pe libera circulație, concurență și reguli comune. România a intrat în UE pentru a intra într-o piață de sute de milioane de consumatori, nu pentru a-și construi o economie protejată de concurență.
Nu poți spune că vrei „interesul național în UE” și, în același timp, să construiești o filosofie economică bazată pe protecționism și intervenție politică.
Poți, desigur, să ai politici industriale. Toate statele europene au asemenea politici. Poți să sprijini infrastructura, cercetarea, energia, educația, agricultura și sectoarele strategice. Dar sprijinul trebuie să fie transparent, competitiv, limitat și supus regulilor europene privind concurența și ajutorul de stat.
Altfel, „producția românească” devine doar paravanul perfect pentru „firma românească a băiatului nostru”.
Pentru că România nu duce lipsă de resurse. Nu duce nici măcar de programe și strategii.
România duce lipsă de instituții care să aplice aceleași reguli tuturor.
Nu avem nevoie de un stat care să aleagă câștigătorii. Avem nevoie de un stat care să se asigure că nimeni nu trișează în competiție.
Nu avem nevoie de economie centralizată cu etichetă patriotardă. Avem nevoie de economie de piață funcțională, cu capital românesc capabil să concureze în Europa.
Nu avem nevoie de „producție românească” protejată artificial. Avem nevoie de producție românească suficient de bună încât să nu aibă nevoie de protecție.
Iar dacă PSD chiar crede că soluția pentru România este să înlocuiască mecanismele pieței cu decizia politică, atunci ar trebui să aibă măcar curajul să spună lucrurilor pe nume.
Pentru că aceasta nu mai este social-democrație europeană.
Este naționalism economic cu reflexe de economie administrată, împachetat în zece lozinci despre „interesul național”.
Și, culmea ironiei, seamănă tot mai mult cu ceea ce pretinde că vrea să combată: discursul economic al AUR.
România nu trebuie scoasă din Europa cu o ordonanță.
Poate fi scoasă din spiritul Europei, încet și metodic, printr-o economie în care statul decide, partidul influențează, clientela execută, iar piața privește de pe margine.
