De treizeci și șase de ani, moștenitorii și continuatorii comunismului — de la FSN la FDSN, PSDR și, mai apoi, PSD — par să fi avut un obiectiv constant, chiar dacă l-au ascuns mereu sub discursuri despre democrație, stabilitate și interes național: recuperarea, pas cu pas, a controlului asupra statului și anihilarea spiritului în care românii au ieșit în stradă în decembrie 1989.
Pentru că ceea ce s-a câștigat atunci nu a fost doar schimbarea unui partid cu altul și nici înlocuirea unei generații de politruci cu alta. În 22 decembrie 1989, românii au încercat să recupereze ceva infinit mai important: dreptul de a fi cetățeni, nu supuși; dreptul de a vorbi fără teamă; dreptul de a alege; dreptul de a controla puterea și, mai ales, dreptul de a spune statului „nu” atunci când statul își depășește limitele.
Numai că revoluțiile politice se termină repede, în timp ce reconstrucția mentalităților și a instituțiilor poate dura generații.
Iar vechea nomenclatură a înțeles foarte repede acest lucru.
Comunismul nu mai putea fi reinstaurat cu partid unic, cu cenzură oficială, cu Securitate la ușă și cu propagandă transmisă de la televiziunea de stat. Lumea se schimbase. România trebuia să pară democratică. Așa că vechiul sistem a învățat să poarte haine noi.
A apărut partidul, au apărut alegerile, au apărut instituțiile democratice, s-a vorbit despre Europa și despre economia de piață. Dar, în spatele decorului democratic, s-a construit treptat un mecanism mult mai subtil: capturarea statului.
Nu mai era nevoie să desființezi democrația. Era suficient să-i golești instituțiile de independență.
Nu mai era nevoie să interzici presa. Era suficient să controlezi o parte importantă a ei.
Nu mai era nevoie să desființezi justiția. Era suficient să-i controlezi numirile, carierele și mecanismele de putere.
Nu mai era nevoie să desființezi administrația. Era suficient să o transformi într-o rețea de fidelități politice.
Nu mai era nevoie să elimini alegerile. Era suficient să construiești un sistem în care partidul să controleze resursele, funcțiile, instituțiile și o parte importantă a celor care depind de stat.
Aceasta este forma modernă, sofisticată, a autoritarismului: nu mai vine cu tancurile pe stradă, ci cu numiri în funcții, cu sinecuri, cu contracte, cu dependențe, cu clientele politice și cu instituții care, formal, funcționează democratic, dar în realitate răspund unor centre de putere.
De aici trebuie înțeleasă și obsesia pentru controlul administrației publice, al companiilor de stat, al serviciilor și al mecanismelor prin care statul își distribuie resursele. Când partidul devine indispensabil pentru cariera unui funcționar, pentru numirea unui director, pentru accesul la o funcție sau pentru supraviețuirea unei instituții, democrația începe să devină o simplă scenografie.
Și atunci apare fenomenul cel mai periculos: statul nu mai aparține cetățeanului, ci partidului.
Cetățeanul votează o dată la patru ani, dar partidul controlează statul în fiecare zi.
Aceasta este diferența esențială.
De aceea, ceea ce vedem astăzi nu trebuie privit doar ca o dispută între partide sau între oameni politici. Este o luptă pentru natura statului român. Pentru întrebarea fundamentală: va rămâne România un stat în care instituțiile sunt mai puternice decât oamenii care ocupă vremelnic funcții sau va deveni un stat în care oamenii de partid sunt mai puternici decât instituțiile?
Iar aici apare problema pe care vechiul sistem nu a anticipat-o suficient: Bolojan și USR.
Nu pentru că ar fi soluția miraculoasă a tuturor problemelor României și nici pentru că orice om sau partid care se opune PSD ar trebui transformat automat într-un erou. Democrația matură nu are nevoie de idoli. Are nevoie de instituții, reguli și oameni care acceptă să fie controlați de lege.
Dar apariția unei forțe politice care încearcă să reducă privilegiile aparatului de stat, să introducă criterii de performanță, să limiteze sinecurile și să pună sub semnul întrebării mecanismele prin care partidele și-au construit feudele reprezintă, pentru vechiul sistem, o amenințare existențială.
Pentru că, dacă mecanismul începe să fie desfăcut, se poate vedea cât de mult din stat a fost construit pentru cetățean și cât de mult pentru partid.
Iar aceasta este explicația nervozității.
Când un sistem construit timp de decenii simte că îi este amenințată arhitectura, nu renunță liniștit. Se apără. Se închide. Își mobilizează oamenii. Își activează reflexele. Își caută justificări juridice, politice și mediatice. Îi transformă pe reformatori în „dușmani ai stabilității”, iar pe cei care apără privilegiile îi prezintă drept apărători ai democrației.
Este una dintre marile ironii ale tranziției românești: cei care au transformat statul într-o rețea de privilegii ajung să vorbească despre apărarea statului, iar cei care încearcă să-l reformeze sunt acuzați că îl distrug.
Dar România nu poate rămâne captivă acestei logici la nesfârșit.
După treizeci și șase de ani, întrebarea nu mai este dacă România este formal o democrație. Este.
Întrebarea este câtă democrație reală mai există în interiorul instituțiilor ei.
Pentru că o democrație nu moare atunci când se închid secțiile de votare. Moare atunci când cetățeanul încetează să mai creadă că votul lui poate schimba ceva. Moare atunci când funcția publică devine recompensă pentru fidelitate politică. Moare atunci când competența este mai puțin importantă decât carnetul de partid. Moare atunci când justiția devine dependentă de cei pe care ar trebui să-i controleze. Moare atunci când administrația nu mai servește cetățeanul, ci partidul. Și, mai ales, moare atunci când oamenii se obișnuiesc cu toate acestea și spun: „Asta este România, nu ai ce să faci.”
Acesta este momentul în care totalitarismul nici măcar nu mai are nevoie să fie instaurat.
Este suficient să fie acceptat.
De aceea, adevărata miză a momentului nu este Bolojan, nu este USR, nu este PSD și niciun alt partid în particular. Adevărata miză este dacă România va reuși, după treizeci și șase de ani de tranziție, să construiască în sfârșit un stat în care puterea să se teamă de cetățean, nu cetățeanul de putere.
Pentru asta au murit oameni în decembrie 1989.
Și poate că aceasta este cea mai grea obligație morală a generației noastre: să nu lăsăm ca sacrificiul lor să fie transformat într-o simplă paranteză istorică între două forme ale aceluiași autoritarism.
Pentru că libertatea nu se pierde într-o singură zi.
Se pierde puțin câte puțin, de fiecare dată când acceptăm o nedreptate pentru că ne convine, o numire pentru că ne este utilă, o minciună pentru că ne liniștește și o abdicare de la principii pentru că ne este mai comod să tăcem.
Iar atunci când, într-o bună zi, ne uităm în jur și constatăm că statul nu mai este al nostru, este posibil să descoperim că nu ni l-a luat nimeni.
L-am cedat noi, bucată cu bucată, prin nepăsare, frică și tăcere.
