Există o idee pe care societatea românească o evită cu încăpățânare, pentru că este mult mai confortabil să considerăm că toate relele țării provin din politicieni decât să acceptăm că politicianul este, în mare măsură, produsul societății care îl alege, îl tolerează, îl justifică și, uneori, îl admiră: profilul politicianului unei societăți nu este numai rezultatul sistemului politic, al partidelor sau al mecanismelor electorale, ci și expresia nivelului la care acea societate este capabilă să distingă adevărul de minciună, competența de impostură, responsabilitatea de demagogie și interesul public de interesul personal.
Politicianul nu apare din neant și nu aterizează în Parlament dintr-o altă civilizație, ci se formează în aceeași cultură morală în care trăim cu toții, respiră același aer social, observă aceleași slăbiciuni colective și, înainte de a cere votul, învață ce anume dorește să audă electoratul, pentru că politica modernă nu mai este doar arta administrării unei societăți, ci și arta de a-i exploata vulnerabilitățile psihologice, iar politicianul suficient de abil nu va încerca neapărat să schimbe percepția oamenilor asupra realității, ci va construi o realitate electorală convenabilă pentru percepția lor.
De aceea, atunci când un politician poate spune astăzi un lucru și mâine contrariul fără să piardă semnificativ din popularitate, problema nu mai este exclusiv politicianul, ci și societatea care a încetat să considere contradicția o problemă morală; atunci când un om politic promite prosperitate fără să explice cine o plătește, distribuie beneficii fără să vorbească despre costuri și transformă orice măsură nepopulară într-o conspirație a adversarilor, el nu face decât să exploateze o slăbiciune deja existentă în societate: dorința de a primi rezultatul fără a suporta prețul, prosperitatea fără muncă, drepturile fără responsabilități și statul bun fără cetățeanul responsabil.
Adevărul are însă o caracteristică extrem de nepopulară în politică: nu ține cont de ceea ce vrem noi să fie realitatea, ci doar de ceea ce este realitatea, iar realitatea economică nu poate fi convinsă prin discursuri electorale, deficitul nu dispare pentru că îl numim investiție, evaziunea nu încetează pentru că o ignorăm, corupția nu devine mai puțin coruptă dacă este practicată de oamenii pe care îi simpatizăm, iar incompetența nu se transformă în patriotism doar pentru că este învelită într-un steag și prezentată cu solemnitate la televizor.
Într-o societate matură, politicianul care minte ar trebui să aibă o problemă electorală, politicianul incompetent ar trebui să aibă o problemă profesională, iar politicianul corupt ar trebui să aibă o problemă penală; într-o societate imatură însă, toate acestea pot deveni chiar avantaje, pentru că minciuna spusă în apărarea „alor noștri” este considerată strategie, corupția justificată prin rezultate devine „descurcăreală”, iar politicianul care distribuie privilegii către grupul său este apreciat nu pentru că respectă legea, ci pentru că „știe să se descurce”.
Aici se află una dintre marile tragedii ale democrației noastre: confundăm prea des libertatea de a crede orice cu libertatea de a gândi, iar votul cu responsabilitatea civică, de parcă simplul fapt că putem pune o ștampilă pe un buletin ne-ar absolvi de obligația de a înțelege consecințele acelei alegeri; însă democrația nu ne protejează de propria prostie, de propria naivitate și nici de propria comoditate intelectuală, ci doar ne oferă posibilitatea de a participa la construirea puterii, iar dacă folosim această posibilitate fără criterii, vom obține exact ceea ce am ales.
De aceea, nu trebuie să ne mire că politicianul român învață să vorbească pe limba electoratului său, pentru că politicianul care spune adevărul într-o societate care preferă confortul minciunii riscă să fie eliminat electoral de politicianul care promite ceea ce oamenii vor să audă; adevărul cere răbdare, explicații, educație și asumarea unor costuri, în timp ce minciuna electorală are avantajul extraordinar că este simplă, seducătoare și aproape întotdeauna gratuită în momentul în care este rostită, factura ei urmând să fie plătită mai târziu, de altcineva, de generația următoare sau de aceeași populație care a aplaudat promisiunea.
Iar aici trebuie să privim și către mass-media, către rețelele sociale și către mecanismul contemporan al indignării, pentru că politicianul nu mai are nevoie să construiască o demonstrație atunci când poate construi o emoție: frica, furia, resentimentul, invidia și sentimentul de nedreptate sunt combustibili electorali extraordinari, iar un politician care reușește să-i convingă pe oameni că toate problemele lor au un singur vinovat — străinul, adversarul politic, intelectualul, antreprenorul, bugetarul, pensionarul, Uniunea Europeană, presa, sistemul sau orice alt grup convenabil — nu mai are nevoie să explice cauzele reale ale problemelor, pentru că a oferit deja publicului ceea ce acesta dorește cel mai mult: un vinovat.
În realitate, politicianul care exploatează resentimentul nu este neapărat mai puternic decât societatea, ci doar mai atent la slăbiciunile ei, iar succesul lui ne spune ceva despre ceea ce suntem dispuși să credem; dacă o societate preferă explicația simplă în locul adevărului complicat, va produce politicieni simpliști, dacă preferă scandalul în locul competenței, va produce politicieni scandalagii, dacă preferă spectacolul în locul administrației, va transforma Parlamentul într-o scenă, iar dacă preferă liderul providențial în locul instituțiilor, va continua să caute salvatori și va rămâne incapabilă să construiască un stat funcțional.
De aceea, poate că întrebarea corectă nu este doar „De ce avem asemenea politicieni?”, ci și „Ce anume din noi îi face posibili?”, pentru că este mult mai ușor să arătăm cu degetul către Parlament decât să privim în oglindă și să constatăm că politicianul care ne minte cu succes există pentru că minciuna lui găsește cumpărători, că politicianul care cumpără voturi există pentru că votul poate fi cumpărat, că politicianul care exploatează ura există pentru că ura produce mobilizare, iar politicianul care promite imposibilul există pentru că există oameni dispuși să creadă în imposibil atunci când imposibilul le este mai confortabil decât realitatea.
Adevărul, în cele din urmă, nu este doar o problemă a politicienilor, ci o problemă de cultură civică, iar o societate care își dorește politicieni mai buni trebuie să devină ea însăși mai greu de mințit; trebuie să învețe să pună întrebări, să verifice cifre, să compare promisiunile cu rezultatele, să accepte explicațiile neplăcute și, mai ales, să înțeleagă că un politician nu este bun pentru că ne spune ceea ce vrem să auzim, ci pentru că are curajul să ne spună ceea ce trebuie să știm, chiar atunci când adevărul îi distruge șansele electorale.
Poate că aici începe adevărata maturizare democratică a României: în momentul în care alegătorul va înceta să mai întrebe „Ce îmi dai?” și va începe să întrebe „Este adevărat ceea ce îmi spui?”, în momentul în care va înțelege că promisiunea nu valorează nimic fără sursa finanțării, că patriotismul nu poate înlocui competența, că indignarea nu poate înlocui argumentul și că libertatea nu înseamnă libertatea de a trăi în orice realitate imaginară pe care ne-o fabrică un politician.
Pentru că, până la urmă, politicianul este oglinda în care o societate se privește, chiar dacă nu-i place întotdeauna ceea ce vede, iar dacă oglinda ne arată prea multă impostură, prea multă minciună, prea mult populism și prea puțină responsabilitate, poate că problema nu este doar că oglinda este murdară, ci și că imaginea reflectată îi seamănă prea mult societății care o privește.
Profilul politicianului român reprezintă, în ultimă instanță, nivelul la care societatea românească este dispusă să recunoască adevărul. Iar până când alegătorul nu va deveni mai greu de mințit, nici politicianul nu va avea motive serioase să devină mai sincer.
