Sub lozinca devenită deja reflex – „nu ne vindem țara” – România a traversat trei decenii de transformări economice care au avut un rezultat paradoxal: nu am „vândut” țara în sensul propagandistic invocat de politicieni, dar am cedat controlul asupra resurselor esențiale în condiții care au lăsat cetățeanul fără apărare reală.
Sub această lozincă patriotardă, rostogolită strategic în anii ’90 și reciclată ori de câte ori convine electoral, s-a desfășurat una dintre cele mai cinice operațiuni de redistribuire a avuției naționale din Europa de Est. Nu „străinii” au fost ținuți la ușă, ci cetățeanul român. El a fost scos din ecuație.
Să ne uităm, fără ipocrizie, la fapte.
Cine a privatizat marile active din petrol și petrochimie – Petrom, Petromidia, Vega, Astra Română, Petrobrazi?
Cine a pus pe butuci sau a vândut pe bucăți siderurgia – Galați, Târgoviște, Câmpia Turzii, Reșița?
Cine a cedat distribuțiile de gaz și energie, telefonia, turismul, agricultura de stat (inclusiv Insula Mare a Brăilei)?
Răspunsul corect nu e comod: toate guvernele post-decembriste au contribuit, dar rolul dominant în etapele-cheie l-au avut guvernările dominate de Partidul Social Democrat și precursorii săi.
Dar întrebarea cu adevărat importantă nu este cine a semnat, ci în ce condiții s-a făcut.
Pentru că aici apare marea fraudă morală: nu privatizarea ca principiu a fost problema, ci privatizarea de tip clientelar, în care active strategice au fost transferate către grupuri privilegiate, la prețuri discutabile, cu clauze obscure și cu statul rămas, paradoxal, garant al pierderilor.
Așa s-a născut capitalismul românesc: nu din competiție, ci din relația cu puterea.
Iar acest lucru nu se vede în declarații, ci în facturi.
Pentru că astăzi, pentru milioane de români, cele mai apăsătoare costuri nu mai sunt alimentele, ci energia: electricitatea, gazele și carburanții. Iarna, aceste cheltuieli ajung să înghită chiar și jumătate din venitul unei familii. Nu este o metaforă. Este realitatea tăcută din spatele fiecărei facturi plătite cu teamă.
Distribuțiile de energie și gaze, privatizate în etape sub guverne succesive, în care Partidul Social Democrat a jucat un rol central, au produs un sistem aparent liberalizat, dar în fapt rigid: monopoluri regionale, concurență limitată și un consumator fără alternative reale.
Pe partea de petrol, tabloul este completat de dominația unor actori majori precum OMV Petrom, Lukoil și Rompetrol. În teorie, concurență. În practică, o sincronizare a prețurilor care lasă puțin loc pentru iluzii.
Problema nu este că aceste companii există sau că sunt private. Problema este că statul român a negociat slab, a reglementat timid și a protejat insuficient cetățeanul. Redevențe mici, control limitat, reacții întârziate – toate acestea au contribuit la un dezechilibru structural în care beneficiile sunt concentrate, iar costurile distribuite.
Și totuși, în fața acestei realități, discursul politic actual vine să ne avertizeze asupra „pericolului privatizării”.
Astăzi, aceiași actori politici deplâng cu lacrimi televizate „pericolul privatizării”. Dar unde erau aceste scrupule când se vindeau exact sectoarele vitale?
Energia, gazele, carburanții, comunicațiile – toate sunt deja în mâini private sau semi-private. Iar cetățeanul român nu simte „binefacerile” pieței libere, ci tarife mari, dependență și lipsă de control real.
Nu pentru că privatizarea ar fi greșită în sine, ci pentru că:
– s-au creat monopoluri sau oligopoluri;
– statul a rămas slab și complice, nu regulator ferm;
– consumatorul a fost lăsat fără protecție reală
Aici începe ipocrizia. Dar nu se oprește aici.
Ceea ce vedem astăzi la Partidul Social Democrat nu este doar ipocrizie. Este un tupeu construit metodic, bazat pe o presupunere cinică: că memoria publică este scurtă, iar înțelegerea mecanismelor economice – limitată.
Ni se spune acum că, dacă se privatizează companiile de stat cu pierderi, „pierde cetățeanul”.
Serios?
Cetățeanul plătește deja:
– prin taxe care acoperă găurile acestor companii;
– prin servicii proaste;
– prin salarii și contracte umflate pentru clientela politică
Adevărul incomod este altul: nu cetățeanul pierde, ci rețeaua de interese.
Pentru că aceste companii nu sunt doar entități economice. Sunt:
– surse de finanțare politică;
– locuri de sinecure;
– instrumente de control economic
De aici și întrebarea incomodă: chiar este populația României atât de naivă?
Chiar este atât de lipsită de educație economică încât să nu înțeleagă că sloganul „Ajunge”, rostit de Sorin Grindeanu, nu vizează binele cetățeanului, ci limitarea accesului altora la resursele controlate până acum de clientela de partid?
Pentru că, în realitate, despre asta este vorba: nu despre protejarea populației, ci despre protejarea unui sistem care simte că pierde teren.
Un sistem în care companiile de stat cu pierderi nu sunt doar entități economice, ci veritabile centre de distribuție a influenței: funcții, contracte, bani publici direcționați preferențial.
Iar când aceste mecanisme sunt amenințate, apare discursul „social”, grijuliu, aproape paternal.
Nu este o noutate. Același tip de concentrare a puterii economice și politice s-a manifestat și în alte perioade, inclusiv în guvernări de altă culoare politică, unde resursele statului au fost tratate ca proprietate de partid.
De aceea, comparația cu modelul promovat de Fidesznu este deloc forțată. Nu pentru că realitățile sunt identice, ci pentru că mecanismul este similar: controlul resurselor, fidelizarea clientelei și utilizarea discursului național sau social pentru legitimare.
În acest context, întrebarea reală nu mai este dacă privatizarea este bună sau rea.
Întrebarea este: cine controlează rezultatul și în interesul cui funcționează economia?
Pentru că, în România de azi, cetățeanul nu mai este nici proprietar, nici beneficiar real. Este, în cel mai bun caz, finanțatorul involuntar al unui sistem care funcționează pentru alții.
Când Sorin Grindeanu spune „Ajunge”, întrebarea legitimă este: ajunge pentru cine?
Pentru cetățeanul care plătește? Sau pentru sistemul care pierde accesul la resurse?
Pentru că, în lipsa unor reforme reale – transparență, concurență, reglementare dură – orice discurs anti-privatizare sună a ceea ce este de fapt:
o tentativă de conservare a privilegiilor.
România nu suferă de prea multă privatizare.
Suferă de privatizare prost făcută și de stat capturat.
Iar cât timp această realitate nu este recunoscută, vom continua să asistăm la același teatru ieftin: politicieni care se declară apărători ai poporului, în timp ce negociază, discret, accesul la resursele lui.
Iar când i se spune „Ajunge”, cetățeanul ar trebui să se întrebe, cu luciditate: ajunge pentru cine?
Pentru el?
Sau pentru cei care simt că le fuge pământul de sub picioare?
