Am ajuns să înțeleg târziu că omul este construit simplu și crud: din carne, sânge și rațiune.
Carnea și sângele funcționează prin instinctele primare – adevărații senzori ai vieții. La unii sunt hipersensibili, la alții aproape amorțiți. Diferența nu este de natură, ci de intensitate.
Ceea ce avem însă cu toții în comun este faptul că instinctul reglează echilibrul emoțional. Iar gradul de control al instinctului primar face diferența reală dintre indivizi. Nu inteligența, nu cultura, nu experiența socială – ci capacitatea de a nu fi complet absorbit de impuls.
Această capacitate nu este doar psihologică, ci are și o dimensiune morală: ceea ce tradiția creștină numește virtute. Infrânarea – controlul dorințelor instinctuale prin rațiune – nu este doar o disciplină etică, ci un mecanism interior esențial pentru a iubi cu adevărat, pentru a nu transforma pasiunea într-o capcană și atracția în obsesie.
Eu nu am avut mereu această capacitate.
Sau, mai exact, am avut-o teoretic, dar nu am știut s-o folosesc atunci când conta.
Pentru că m-am lăsat condus de instinct, fără să-mi explic mecanismul interior, am confundat atracția cu dragostea și dragostea cu iubirea. Abia după ce am plătit prețul am înțeles că sunt noțiuni diferite, legate direct de felul în care reușești – sau nu – să-ți stăpânești impulsul(instinctul) primar.
Atracția este pur instinctuală. Este animalică. Nu este dragoste. Este doar o fetișizare a ideii de dragoste, un reflex chimic menit să excite, nu să construiască. Astăzi, confuzia dintre atracție și dragoste a atins un nivel fără precedent. Mediatic, atracția este prezentată adesea ca substitut al dragostei, ca și cum intensitatea senzorială ar fi suficientă pentru a defini o relație. Nu se mai face nicio diferență între ceea ce simți și ceea ce contează cu adevărat. Generației tinere îi este inoculată această perspectivă ca pe o normalitate: actul sexual devine punctul culminant, iar ceea ce vine după – profunzimea, angajamentul, responsabilitatea afectivă – pare opțional, sau chiar inutil.
Această erodare a percepției afective nu este doar o pierdere a subtilității emoționale; este un pericol real pentru dezvoltarea relațiilor autentice, pentru capacitatea fiecăruia de a iubi cu responsabilitate. În lipsa acestei conștientizări, atracția devine, paradoxal, o armă cu două tăișuri: stimulează, dar și orbeste, oferind impresia de iubire acolo unde există doar impuls, iar iluzia se întărește prin consens social.
Este, în fond, lecția pe care mi-am însușit-o în ani de experiență, suferință și reflecție: nimeni nu ne poate învăța să iubim, decât prin asumarea propriei responsabilități afective.
Dragostea este deja un pas mai sus: instinct plus pasiune. Poate fi intensă, tulburătoare, consumatoare. Dar rămâne vulnerabilă, dependentă de stimul, de reciprocitate fluctuantă, de iluzia continuității.
Iubirea, în schimb, am învățat că este dincolo de ambele. Dincolo de atracția generată de simțuri. Dincolo de dragostea ca amestec de instinct și pasiune. Iubirea presupune conexiune reală, prezență, reciprocitate și liniște. Nu exaltare continuă. Nu sevraj. Nu orbire.
Problema mea – și a multora – a fost că, atunci când percepția a fost scăzută, atracția fizică a declanșat reacții chimice care mi-au anihilat funcția esențială: rațiunea. A apărut acea „ceață pe ochi” care nu ascunde realitatea, ci o înlocuiește cu una imaginară.
E ușor să spui: „Învață să vezi diferența dintre ceea ce simți pentru cineva și felul în care te face să te simți.” Dar dacă nu ai în tine mecanismul care să-ți neutralizeze vulnerabilitatea, dacă latura senzorială domină, astfel de formule rămân simple lozinci.
Am constatat pe pielea mea că nici educația, nici autocontrolul nu sunt suficiente. Dacă nu deții din „fabrică” echilibrul dintre instinct și rațiune, dorința va bate logica de fiecare dată.
Chiar și fiind o fire mai usor pragmatică, nu romantic incurabila, am descoperit că în codul meu genetic există un șablon care mă face să caut mai mult decât oferă viața – sau, mai cinic spus, „piața”. Iar când în organism acționează virusul sevrajului emoțional, care produce orbire, realitatea devine greu accesibilă.
De aici începe confuzia. Și odată cu ea, mecanismul autoimun: ajungi să rămâi blocat într-o pseudo-iubire nu pentru ceea ce este celălalt, ci pentru ceea ce ai proiectat. Te agăți de o imagine ideală, abstractă, ignorând realitatea dureroasă a felului în care ești tratat zi de zi.
Așa mi-am construit, de câteva ori, propriul purgatoriu. Am atribuit calități inexistente unor ființe aflate departe de ceea ce aveam, de fapt, nevoie. Iar cu cât am fost mai profund implicat, cu atât prăpastia dintre real și imaginar a fost mai mare.
Am iubit cu toată inima. Nu neg asta.
Dar am înțeles târziu că, dacă prezența cuiva în viața ta te face să te simți invizibil, nesigur, insuficient, atunci acea iubire – oricât de intens trăită – nu e o aripă. Este o ancoră aruncată greșit, care nu te stabilizează, ci te ține prizonier într-un ocean al îndoielii și al dezamăgirii. În loc să te salveze, te scufundă lent.
Adevărul incomod este acesta: nu celălalt m-a făcut prizonier. M-am făcut singur. Prizonier al propriei iluzii, păcălit de dorințe carnale, de proiecții, de nevoia de a vedea profunzime și excepțional acolo unde, poate, nu era decât banalitate și absență emoțională.
Am confundat intensitatea cu adevărul. Și am plătit prețul.
În acest context, devine clar că responsabilitatea afectivă personală nu mai este un simplu ideal filozofic sau religios, ci o condiție esențială pentru a supraviețui relațional. A ști să distingi între atracție și dragoste, a nu confunda impulsul cu sentimentele reale, este o formă modernă de virtuozitate: o virtute a rațiunii și a autocontrolului, în care instinctul nu este reprimat, ci înțeles și canalizat.
Generația actuală poate fi ușor sedusă de intensitatea imediată, de senzația puternică, dar trecătoare. Eu am învățat, însă, că iubirea autentică cere timp, luciditate și asumarea propriei responsabilități: nu să cauți în altul ceea ce nu ai în tine, nu să proiectezi fantasme pe realitate, nu să aștepți ca dorința să devină destin.
Nimeni nu ne obligă să proiectăm. Nimeni nu ne constrânge să rămânem într-o relație care ne micșorează. Nimeni nu ne forțează să transformăm dorința în destin.
A iubi nu înseamnă să te abandonezi la primul val de atracție, ci să îți păstrezi claritatea și integritatea. Să nu transformi niciodată impulsul într-o capcană, nici pasiunea într-o dependență, nici dorința într-o iluzie care să te țină prizonier.
Doar atunci, atracția poate fi recunoscută, dragostea poate fi trăită, iar iubirea – adevărată și liberă – poate exista.
Este, în fond, lecția pe care mi-am însușit-o în ani de experiență, suferință și reflecție: nimeni nu ne poate învăța să iubim, decât prin asumarea propriei responsabilități afective.
Responsabilitatea afectivă nu presupune negarea emoțiilor, ci asumarea consecințelor lor. Capacitatea de a recunoaște când pasiunea nu mai construiește, ci consumă. Când speranța devine o formă rafinată de autoînșelare.
Poate că maturitatea afectivă începe exact aici: în momentul în care încetezi să mai cauți vinovați și accepți că ai fost, uneori, complice la propria suferință.
Privind retrospectiv, disecând psihanalitic multele întrebări care au rămas fără răspuns, înțeleg că confuzia mea afectivă nu a fost doar o slăbiciune emoțională, ci un mecanism psihic profund. Freud ar spune, probabil, că am fost prizonierul unei libido-uri prost investite: o energie vitală proiectată nu asupra unui obiect real, ci asupra unei fantasmă. Nu am iubit persoana, ci promisiunea inconștientă pe care o purta pentru mine.
În această lumină, nu pierderea a fost cea mai dureroasă, ci deziluzia – momentul în care realitatea a refuzat să mai susțină construcția imaginară. Freud avea dreptate: acolo unde dorința nu este conștientizată, ea se camuflează în idealuri, în „iubiri absolute”, în atașamente care cer sacrificiu total. Și, inevitabil, când cauza este iluzia, efectul nu poate fi decât deziluzia.
Jung merge însă mai departe și, poate, mai dureros. El ar spune că nu m-am îndrăgostit de celălalt, ci de o proiecție a propriei mele umbre sau a propriei anima. Am atribuit unei ființe reale calități care, în fapt, îmi aparțineau mie sau îmi lipseau mie. Am căutat în exterior ceea ce nu reușisem încă să integrez în interior. De aceea atracția a fost atât de puternică. Nu era doar dorință, ci chemare arhetipală. Nu voiam persoana, ci întregirea. Iar când celălalt nu a putut susține această povară simbolică, prăbușirea a fost inevitabilă. A fost ca și cum aș fi modelat cu migală un trup perfect, netezindu-i formele din dorință și imaginație, și apoi aș fi așteptat ca propria mea creație să se anime, să-mi răspundă, să mă iubească înapoi. Dar ceea ce creaseam nu era viață, ci proiecție. Iar proiecțiile, oricât de frumoase, nu pot iubi.
Aici se întâlnesc Freud și Jung, dincolo de diferențele lor: amândoi ar spune că suferința nu a fost provocată de iubire, ci de neconștientizare. De incapacitatea mea, la acel moment, de a distinge între dorință, proiecție și relație reală.
Poate că maturitatea afectivă începe exact în acest punct: atunci când încetezi să mai ceri celuilalt să-ți rezolve rănile, lipsurile, fracturile interioare. Când nu mai transformi iubirea într-un substitut de terapie și partenerul într-un container pentru propriile tale fantasme.
În acest sens, responsabilitatea afectivă personală nu este doar o chestiune morală, ci una psihică. Ea presupune integrare: asumarea instinctului, fără a-i permite să conducă; recunoașterea dorinței, fără a o confunda cu sensul; acceptarea nevoii de iubire, fără a o transforma în dependență.
Nu e o condamnare.
E o eliberare.
Pentru că abia din acest punct iubirea încetează să mai fie o ancoră aruncată greșit și poate deveni, în sfârșit, o aripă.
P.S. Am scris acest eseu și ca o reacție la excesul de vulgaritate, la frivolitatea sexuală și la avalanșa de „oferte” promovate de mass-media și rețelele sociale – un spectacol care seamănă tot mai mult cu vitrinele unui cartier celebru de bordeluri din Amsterdam, dar fără cortina ironiei sau a teatralității. Prezența feminină, așa cum este ea prezentată azi, pare transformată într-un târg al formelor, unde ceea ce este la vedere devine întreaga ofertă, iar profunzimea și complexitatea interioară par opționale.
Mass-media și rețelele sociale încurajează femeile să cucerească și să transforme atracția într-un joc de putere, iar bărbații să alerge după cât mai multe partenere, promovând adevărate „concursuri de cuplat” între pseudo-vedete sau modele masculine al căror obiectiv principal este atragerea de partenere ca formă de distracție, aroganță și etalare a unei virilități aproape animalice. În realitate, ceea ce vor să demonstreze acești bărbați și femei care promovează sexul liber ca pe o profesie nu este intimitatea, respectul sau iubirea, ci puterea, atractivitatea socială și validarea propriei imagini, transformând dorința într-un spectacol public și nu într-o conexiune autentică.
Totuși, ca indivizi raționali, avem puterea de a inverse cauza cu efectul: putem anticipa momentul și efectul psihologic creat atunci când ne grăbim să ne îndepărtăm de un partener care a contat doar ca relație fizică. Putem alege conștient să nu ne prindem în capcana despărțirii bruște și a resentimentului, să recunoaștem realitatea înainte ca deziluzia să se transforme în suferință inutilă și să înțelegem că responsabilitatea afectivă începe cu gestionarea propriei percepții și a propriilor impulsuri.
Dintr-o perspectivă psihanalitică, tot acest fenomen promovează o fantasmă a plăcerii instantanee: dorință stimulată, satisfăcută și reciclată fără reflecție, fără conștientizare a nevoilor emoționale reale. În acest context, asistăm la ceea ce eu percep ca o degradare a adevăratului feminism – feminismul autonomiei, al respectului de sine și al libertății interioare – redus la un spectacol al formei, care vinde doar senzația, fără niciun bagaj de semnificație.
