Internetul a devenit un vast cabinet de pseudo-psihologie, fără diplomă pe perete, fără supervizare și, mai ales, fără responsabilitate. Un spațiu în care „terapia” se face din stories de 30 de secunde, iar trauma se tratează cu filtru Valencia, lumină caldă și un decolteu strategic poziționat. Psihologia, disciplină grea, aridă și profund inconfortabilă, a fost retrogradată la rol de recuzită într-un spectacol de autopromovare narcisică.
A apărut astfel o nouă specie profesională, demnă de studiu antropologic: psihologul de rețea. Nu citește studii, nu a făcut practică clinică, dar știe exact la ce oră prinde cel mai bine algoritmul. Nu operează cu concepte, ci cu emoții brute, livrate pe scurt, pentru consum rapid. Nu tratează suferința — o fragmentează, o cosmetizează și o monetizează. În lipsa competenței, își etalează corpul; în lipsa ideilor, își expune viața personală. Psihologia devine pretext, nu conținut. Decor, nu meserie.
Pamfletar vorbind, asistăm la o mutație evolutivă spectaculoasă: structura anatomică a înlocuit structura conceptuală. Sinapsa a pierdut lupta cu siliconul. Nu mai contează ce spui, ci cum arăți când o spui. Iar publicul — dresat ani la rând de rețelele sociale să reacționeze la stimul vizual, nu la argument — confundă seducția cu autoritatea profesională. Așa se naște impostura validată prin like-uri, share-uri și inimioare virtuale.
Privită sociologic, povestea e mai tristă decât pare și mult mai serioasă decât gluma. Nu e doar o problemă de prost-gust sau morală profesională, ci un simptom clar de regres educațional și cultural. Într-o societate în care gândirea critică e considerată agresivă, iar lectura un act suspect, publicul devine vulnerabil la orice „expertiză” livrată frumos, simplu și reconfortant. Mesajele nu cer efort, nu incomodează, nu contrazic. Ele mângâie, validează și adorm.
Cu cât discursul este mai superficial, cu atât este mai popular. Cu cât explicația este mai infantilizantă, cu atât este mai digerabilă. Acesta este mecanismul: o democratizare falsă a competenței, în care vizibilitatea ține loc de validare profesională, iar followerii țin loc de bibliografie. Rețelele sociale nu premiază adevărul, ci atenția captată. Psihologia reală este lentă, nuanțată, frustrantă și adesea dureroasă. Psihologia de Instagram este rapidă, dulce, liniștitoare și profund mincinoasă.
În plan social, consecințele sunt serioase, chiar dacă ambalajul este roz. Se formează o generație care confundă introspecția cu autocompătimirea, terapia cu autojustificarea și vindecarea cu evitarea oricărei responsabilități personale. Probleme reale sunt tratate cu sloganuri, iar suferința profundă este cosmetizată pentru consum public. Avem o psihologie de vitrină: lucioasă, goală pe dinăuntru și fără niciun simț al eticii.
Adevărata tragedie nu este existența acestor influenceri improvizați — impostura a existat dintotdeauna — ci faptul că ei devin modele. Sunt urmați, citați, luați drept repere morale și intelectuale. Când pseudo-psihologia devine normă culturală, iar expertiza autentică este percepută ca „plictisitoare” sau „prea complicată”, societatea nu mai caută adevărul, ci alinarea rapidă.
În fond, nu asistăm la o explozie a interesului pentru psihologie, ci la falimentul educației. Un faliment care produce public avid de răspunsuri simple, livrate de figuri carismatice, dar goale intelectual. Iar într-o astfel de lume, nu cei competenți sunt ascultați, ci cei vizibili. Nu cei care știu, ci cei care seduc.
Psihologia n-a murit. Doar a fost deturnată. Și, temporar, a pus filtru.
