Știți proverbul „câinii latră, caravana trece”? Ei bine, dacă facem o retrospectivă a puținei mass-media nemercenarizate, descoperim că nimic din ceea ce apare în reportajul „Recorder” nu este, de fapt, o revelație. Au scris despre tot ceea ce spune „Recorder” și „Rise Project” și multe alte publicații. Singurul element cu adevărat nou este ieșirea la rampă a unor magistrați ori foști magistrați, care confirmă, tardiv, ceea ce presa independentă spune de peste 20 de ani, încă din epoca Năstase – Rodica Stănoiu: justiția românească este politizată, infiltrată și subordonată acelei mafii care păpușează tot spectacolul politic.
S-a speculat, din plin, ceea ce pare deja înscris în gena noastră socială: lăcomia și imoralitatea. În justiție, dorința de parvenire fără merite, lipsa de scrupule și obsesia pentru puterea imediată au fost exploatate, metodic, de sforarii politici. Am uitat cumva cazurile Hrebenciuc, Voiculescu, Patriciu, Bica, Puiu Popoviciu, frații Becali, Borcea, Cosma – Prahova, Ghiță, doarele „Microsoft”, mita lui „Tariceanu”, marele „sforar” , senatorul PSD, Cătălin Voicu și tot lanțul nesfârșit de „baroni” și „prinți ai tranziției”? Toți au fost croiți după același calapod.
Iar aici intervine un mecanism tăcut, dar esențial, creat în anii ’90 și perfecționat până azi: sistemul neoficial inventat de Iliescu și camarila sa, în care un actor a devenit decisiv – SRI. Instituție care, deși nu are nicio bază legală sau constituțională pentru asta, continuă să decidă cine poate sau nu poate fi promovat în justiție. Iar „avizul” SRI este definitoriu pentru „pedigree” -ul justitiei de azi. Avizul SRI – anacronic, opac, profund antidemocratic – a funcționat trei decenii ca o poartă de acces în sistem, un test nu de competență, ci de vulnerabilitate. Un fel de „fișă de supraveghere” din care politicienii au putut pescui, la nevoie, „scheletele” din dulapul candidaților la funcții, necesare pentru șantaj.
La acest filtru informal se adaugă boala cronică a formalismului din examenele și concursurile pentru funcții publice. Teoretic, acestea ar trebui să asigure meritocrația. Practic, sunt un mecanism pervers, upgradat și cosmetizat de mafia politică, asffel calibrat pentru a permite controlul politic total asupra justiției și întregii administrații publice. Toate concursurile sunt viciate politic, în care traficul de influență este regula, nu excepția, iar selecția se face după criteriul unic al obedienței.
Or, când baza întregii piramide instituționale este construită pe parvenitism, oportunism și șantaj, pe examene trucate, în care decizia aparține, de facto, spectrului politic, mai putem vorbi de stat de drept? De justiție? De meritocrație?
Nu. Este pură utopie. Este ca și cum ai cere hoțului profesionist, numit paznic la bancă, să-ți jure solemn că nu va atinge seiful.
Și atunci, ce ne face să credem că se va schimba ceva acum? Credeți că Predoiu, Savonea, șeful DNA, Voineag, Florența de DIICOT, judecătorii CCR și ceilalți potentați ai sistemului vor suferi vreo metamorfoză morală peste noapte? Vor renunța benevol la pozițiile lor, la puterea absolută pe care au acumulat-o, la privilegiile care îi blindază legal și informal?
Puterea corupe. Dar mai grav este atunci când corupe într-un mediu în care imoralitatea a devenit însăși norma de funcționare. Este naiv să credem că un singur reportaj, fie el impecabil jurnalistic, poate dizloca un sistem construit în trei decenii de complicități, tăceri și fidelități obscure. Da, cei vizați vor sta „liniștiți” o vreme, până se stinge ecoul și emoția difuzată se disipează, ca orice indignare românească – puternică o zi, uitată o săptămână mai târziu.
Legal, toți cei incriminați sunt securizați pe poziții. Nimeni nu-i poate schimba fără o presiune uriașă – un taifun civic autentic, coerent, susținut în timp. Dar privind antecedentele, dezbinarea cronică, pasivitatea aproape culturală, reflexul de a abandona lupta exact când ar trebui continuată, este greu de crezut că reportajul „Recorder” va avea efecte profunde. Va genera, cel mult, o repriză scurtă de emoție colectivă.
Marea problemă este că singura instituție care ar putea „lua taurul de coarne” – Parlamentul – este astăzi obedient până la sânge mafiei politico-clientelare. Un Parlament dezbinat ideologic, ținut intenționat fragmentat, incapabil să normalizeze activitatea unei justiții devenite stat în stat. Pentru că derapajele justiției nu sunt întâmplătoare și nu sunt accidente. Sunt rodul unui proces de subordonare politico-mafiota de 35 de ani, în care mafia clientelară a preluat integral politicul, iar politicul – justiția.
În condițiile actuale, cu o societate divizată ideologic, cu recrudescența marxismului de laborator, cu ascensiunea extremismelor, cu o administrație controlată până la ultimul colț de mafie politică, este greu de imaginat un final pozitiv al anchetei „Recorder”.
Mocioalcă va rămâne la Curtea de Conturi, trăgând sfori. Predoiu va rămâne garantul duplicitar al PNL și al rețelelor care l-au făcut. Savonea, Voineag și Florența nu se vor clinti, pentru că reprezintă arhitectura însăși a sistemului care se autofinanțează și autoprotejează.
În România s-a instalat o caracatiță uriașă, mai sofisticată și mai bine conectată decât tot ce s-a știut vreodată despre corupție. Un cancer metastazat în toate instituțiile, un organism cu mii de brațe și antene. Fără o forță socială coerentă, unită și dispusă să lupte până la capăt, balaurul corupției instituționale, care ține captiv statul român, este practic imposibil de înlăturat.
Reportajul „Recorder” nu a făcut decât să aprindă o lanternă într-o catedrală întunecată. Problema nu e lumina – problema este că foarte puțini mai au curajul sau determinarea să aprindă lumina mare.
Și totuși, în tot acest peisaj întunecat, în această Românie în care caracatița instituțională și-a înfipt tentaculele până în ultimul colț al statului, rămâne ceva ce nici mafia politică, nici justiția capturată, nici SRI-ul cu avizele lui anacronice nu pot confisca: speranța omului care refuză să se resemneze.
Eu încă sper.
Nu afirm, nu garantez, nu profețesc triumfalist. Sper, pur și simplu. Sper că va veni un moment în care românii nu vor mai accepta această captivitate prezentată ca normalitate. Nu știu când, nu știu cum, și, la cum arată sistemul astăzi—blindat, eficient în autoprotejare, uns cu toate unguentele șantajului și obedienței—pare o iluzie. Dar speranța rămâne singurul antidot pe care nu ni-l poate lua nimeni.
Sper ca, într-o zi, indignarea să devină mai puternică decât frica. Ca pasivitatea să fie înlocuită de responsabilitate. Ca dezbinarea să lase loc solidarității. Ca fiecare dintre noi să înțeleagă că statul de drept nu cade din cer, ci se clădește cu efort, curaj și consecvență.
Deși mi-aș dori asta, nu cred că reportajul „Recorder” va schimba radical sistemul. Nu cred că îi va speria pe cei care conduc, trag sfori și manipulează. Nu cred că, de mâine, România va deveni brusc morală. Toate acestea sunt iluzii.
Dar cred că adevărul, odată rostit, nu mai poate fi îngropat la infinit. Și mai cred că, în ciuda zidurilor ridicate în jurul justiției, în ciuda rețelelor perfect unsuroase ale mafiei clientelare, o scânteie poate aprinde, cândva, un foc mai mare decât își imaginează cei care se cred eterni la butoane.
Deocamdată, suntem încă în întuneric. Dar sper. Atât cât își poate permite un om lucid într-o țară care pare pierdută.
Sper, nu pentru că am motive, ci pentru că renunțarea ar însemna să lăsăm balaurul să câștige pe veci.
Și, chiar dacă șansele sunt mici, speranța rămâne primul act de rezistență.
sursa foto: Documentar RECORDER/ JUSTIȚIE CAPTURATĂ
