Dacă ar fi doar microbuzele școlare, am fi o țară fericită: mai fură omul o roată, mai dispare o factură, dar măcar copiii ar ajunge la școală. Dar nu, microbuzele sunt doar mascota oficială a hoției naționale, un fel de „Vin diesel” local, în care motorul merge cu bani europeni și para-ndărăt autohton.
În realitate, microbuzul e doar simbolul unui mecanism atât de bine uns încât pare inventat de un inginer de la NASA căzut în depresie: licitație aranjată, preț ajustat cât să mulțumească tot neamul de interpuși, plus comisionul de protecție fără de care nicio roată nu se învârte.
Și, ca să nu vorbim în metafore, să privim matematica: microbuzele au pornit de la 90.000 de euro bucata și au ajuns, în mod miraculos, la 260.000 de euro. Nu vorbim de o marjă comercială, ci de un para-ndărăt cu creștere accelerată, peste 150%, demn de Silicon Valley — dacă Silicon Valley ar produce mecanisme de șpăgi în loc de software.
Pe vremea lui Adrian Năstase, „taxa tradițională” era de maxim 30%. Hoția avea atunci un aer patriarhal, cu limite, cu rușine, cu un pic de discreție, ca o familie respectabilă ce nu fură tot, doar ce „se cade”. Astăzi, însă, am ajuns la 150%, un nivel de lăcomie care face mafia siciliană să pară ONG pentru binele comunității.
Aceasta este inovația românească autentică: dacă nu putem inova în educație sau sănătate, atunci inovăm în para-ndărăt. Hoția, în România anului 2024–2025, nu mai este doar tolerată — este maximizată. E singurul domeniu unde avem creștere economică reală.
Salarii astronomice, pensii speciale și restul populației – spectatorii din tribună
Toate privilegiile din sistemul de justiție – salarii crescute, pensii speciale, pensionări la 45–48 de ani – nu sunt nimic altceva decât abonamentul VIP la Marele Spectacol al Furtului. Ca să nu vadă nimeni hoția, se oferă bonusuri la discreție:
– ieși la pensie înainte să începi să muncești serios;
– primești 100% și peste din ultimul salariu;
– te reangajezi la stat și încasezi încă unul;
– și, bonus, nu răspunzi niciodată pentru nimic.
Ce alt popor investește atât în liniștea hoților? Nici măcar Elveția nu-și protejează băncile așa bine cum își protejează România bugetarii de lux.
DNA – de la sperietoarea corupților la spălătorie chimică de biografii
După plecarea Laurei Codruța Köveși, DNA-ul s-a transformat într-o instituție zen:
– nu deranjează pe nimeni;
– nu ridică tonul;
– nu vede, nu aude, nu acționează decât când i se cere.
E practic singura instituție publică unde se respectă liniștea și conviețuirea pașnică: procurori, politicieni, contracte și bani publici coexistă într-o armonie demnă de UNESCO.
Curtea Constituțională completează tabloul ca atelier de service juridic:
– ți s-a întocmit un dosar penal?
– ai un abuz în serviciu cu valori astronomice?
– te presează prescripția?
Nu-i problemă! Te programezi la CCR, iar băieții rezolvă: anulează abuzul în serviciu, resetează termenele de prescripție, dezamorsează dosare periculoase. E instituția care repară tot ce politicienii strică „la nervi”.
Cum se fură azi: cu aprobări, cu lege, cu ștampile
Am ajuns la performanța unică de a fura legal. Nu te mai ascunzi, nu mai vii cu sacoșa la subraț. Azi se fură cu proceduri, cu comisii, cu caiet de sarcini, cu ștampilă și antet. Totul e transparent ca o autostradă inaugurată doar în poze.
Parlamentarii PSD, PNL și UDMR au avut o grijă părintească: să se asigure că banii publici sunt liberi ca pasărea cerului. Neprotejați de legi, de instituții sau de conștiință. Singura lor limită este geografia: nu pot zbura decât până în conturile prietenilor politici.
Parchetul European – ultima sperietoare din pădurea cu vulpi
Când apare Parchetul European, se face liniște. Se ascund laptopurile de 11.000 de lei pentru secretara primarului, se caută facturi vechi, se șterg telefoane.
Atunci vezi cât de grav e: singura instituție temută în România e cea pe care partidele nu o pot controla.
Concluzie: Furtul nu mai e excepție, e criteriu de promovare
Trăim într-o țară în care hoția nu e doar tolerată, ci instituționalizată. Legile sunt scrise pentru protejarea furtului, instituțiile sunt plătite regește ca să nu deranjeze procesul, iar politica a devenit un club elitist unde intri doar dacă știi să monetizezi banul public.
Iar speranța?
Nu vine din ANAF, Poliție, Curtea de Conturi, parchete sau instanțe – toate sunt parte din sistemul care menține impunitatea.
Speranța mai vine doar de la exterior – UE, Parchetul European – sau de la câțiva oameni curajoși din interior, precum ministrul Fondurilor Europene, care au tupeul de a crede că banii publici trebuie controlați, nu sifonați.
Dar cel mai grav nu sunt nici hoții, nici complicitățile politice, nici CCR-ul care a devenit notarul oficial al clemenței.
Cel mai grav este lipsa de reacție a cetățeanului.
Cetățeanul care află adevărul și… ridică din umeri.
Cetățeanul care vede cum se fură cu tirul, nu cu sacoșa, și vede cum hoții reacționează cu filosofia din gară: „Câinii latră, caravana trece…”
E o pasivitate atât de adâncă, încât nici măcar indignarea nu mai face spumă. Ne-au anesteziat cu scandaluri, minciuni, manipulări, divertisment și sărăcie planificată.
Și de aici începe tragedia: când hoția devine obișnuință, iar cetățeanul nu mai tresare, statul se prăbușește în ritmul în care se scurg banii – rapid, constant și ireversibil.
Hoția legalizată: România între buget și clientelism!
COMENTARII
