Polițiștii și procurorii DIICOT fac miercuri 150 de percheziții în 30 de dosare penale care vizează destructurarea unor grupări infracționale implicate în trafic de droguri, pornografie, trafic de minori și criminalitate informatică, informează Mediafax. Nu e nimic nou. În ultimele luni, de când sunt pe tapet pensiile speciale și pensionarea la 48 de ani, ne-am obișnuit cu spectacolul.
Întrebarea mea: Cum s-a ajuns aici?
Foarte simplu: prin complicitate de stat și lene ridicată la rang de sistem.
România nu a fost niciodată invadată de grupări infracționale. Nu. România le-a crescut, le-a protejat și le-a hrănit, ca pe niște animale de companie mai nervoase, dar utile electoral.
Băieții cu droguri, trafic de minori, pornografie și hacking nu au apărut peste noapte, ca mucegaiul. Nu, ei au apărut că cineva — Poliția, DIICOT, Parchetul, Jandarmeria — a ținut draperiile trase. O țară întreagă a făcut întuneric ca să înflorească infracțiunea.
Şi-acum, după decenii de somn instituțional, îi apucă hărnicia: 150 de percheziții într-o miercuri.
Spectacol total. Girofare, cagule, armament, camere TV.
Dacă tot n-au prins mare lucru în ultimii 20 de ani, măcar să dea bine în poză.
Să ne înțelegem:
nu s-a schimbat numărul polițiștilor, nici al procurorilor, nici al jandarmilor. S-au schimbat doar subiectele de la televizor.
Acum, când lumea vorbește de pensii speciale, de pensionare la 48 de ani, de salarii mărite și privilegii obscene — hop! apare și statul la rampă, cu un show de tip „Uitați, muncim!”. Ba chiar muncim atât de mult, încât am ținut dosare zece ani în sertar până au murit de bătrânețe.
Am ținut probe însoțite de praf, am ținut martori în vârstă până au murit, am ținut infractori în libertate până au devenit sponsori politici.
Dar, hei! măcar avem inamovibilitate: adică dreptul constituțional de a dormi pe noi fără să răspundem penal.
Cum să ții un dosar nelucrat un deceniu?
Ușor!
Îl pui sub o mapă, pe el pui o cafea, peste cafea pui două concedii, primești o avansare, un transfer dorit și pe urmă aștepți prescripția. E ca un cocktail: „Dosar pe plajă”, servit rece.
Și acum, la fiecare razie, ni se servește aceeași minciună: „Statul lovește crima organizată!”
Da, o lovește… cu spatele mâinii, foarte încet, foarte blând, ca să nu-i deranjeze pe băieții care au prietenii potriviți în partide.
Mai ales că majoritatea mafioților sunt sponsori politici, proprietari de voturi și furnizori de bani negri pentru campanii.
Cine să-i atingă?
Procurorul care a primit sejur la Dubai?
Comisarul care își ia masa de Crăciun la unul dintre ei, care îi asigură primovarea sau liniștea?
Judecătorul căruia i-au cumpărat prietenii un ceas „de apreciere” ori i-au „decontat” cheltuielile în Maldive?
Păi hai să fim serioși…
Armata de 120.000 de polițiști și jandarmi e nouă?
A există și există dar mereu sunt ocupați:
– unii sforăie în ture;
– alții fac yoga birocratică;
– alții completează hârtii ca să demonstreze că au completat hârtii;
– iar o minoritate selectă se ocupă cu sifonarea acțiunilor.
Da, sifonarea! Pentru că la fiecare operațiune mare, interlopii sunt anunțați.
Cine-i sună? Extratereștrii?
Nu, băieții din sistem.
Cei care apoi apar la televizor cu cagule și priviri în gol, ca niște Rambo cu hemoroizi.
Am fost acolo, am văzut. Alea nu sunt acțiuni — sunt reconstituiri trunchiate, făcute pentru fraieri. Pentru că, după marele show, după sirene, după „spectaculosul flagrant”, se instalează liniștea și normalitatea. Din păcate, o liniște grea, nenaturală, de morgă.
Dosarele se întorc în sertar.
Procurorii revin la „activitățile curente” (adică la neactivitate). Șefii politici își văd de combinații. Iar poporul înghite gogoșa: „Suntem în siguranță!”.
În realitate, suntem în siguranță doar față de un lucru: eficiența statului, care nu ne amenință sub nicio formă.
Cine întreabă astăzi „Cum s-a ajuns aici?” e naiv.
Nu te întreba cum a crescut crima organizată.
Întreabă-te cum a preluat complet guvernarea.
În ritmul ăsta, în câțiva ani partidele nici nu vor mai avea nevoie de sponsori. S-ar putea să devină – unele sunt deja – direct filiale ale mafiei.
În România, statul nu combate crima organizată.
Statul o administrează, o îngrijește, o face mare și frumoasă.
Și din când în când, ca să nu se prindă lumea, mai pune de-o percheziție.
Un fel de „aerisim biroul”, înainte să revenim la lucru: adică la nimic.
