Cacealmaua numită „reorganizare fiscală”

      Nu mai cred de mult în cacealmaua numită „reorganizare fiscală” ca instrument de combatere a evaziunii!
      Eu unul m-am săturat de vorbe. De vorbe meșteșugite, de conferințe pline de promisiuni și de campanii împănate cu lozinci. Am observat, de-a lungul anilor, un fenomen constant: cu cât se vorbește mai mult despre combaterea evaziunii fiscale, cu atât evaziunea crește mai repede. Statisticile confirmă — paradoxul românesc e perfect: reformele în fiscalitate sporesc evaziunea, iar reorganizările o profesionalizează.
      De ce? Simplu. Pentru că, de regulă, cei care vorbesc despre combaterea evaziunii sunt chiar beneficiarii ei — fie direct, prin firme și rețele de interese, fie indirect, prin protejarea celor care o practică. E ca și cum ai încredința paza unui hambar plin de grâu unui șobolan cu diplomă de integritate.
      Cum să combați evaziunea cu indivizi puși în funcții de demnitate publică tocmai de către evazioniști?
      Cum să reformezi instituții infestate politic cu aceiași șefi numiți la comanda mafiei fiscale?
      Așa s-a născut circoteca instituțională marca înregistrată „România”, unde reformele se joacă pe scenă, iar hoțiile se dirijează din culise. Publicul – adică electoratul și Uniunea Europeană – aplaudă spectacolul, fără să observe că actorii sunt aceiași de treizeci de ani, iar piesa e aceeași comedie tragică despre „lupta cu evaziunea”.

      Rețeta circotecii fiscale

      Pasul întâi: se vorbește solemn despre „reorganizare” și „reformă”.
      Pasul doi: se evită, cu grijă de chirurg, adevărata cauză – legislația permisivă, croită milimetric după dictarea evazioniștilor.
      Adevărul, pe care circotecarii îl evită sistematic, e dureros, dar limpede: nu instituțiile sunt ineficiente, ci legile sunt complice. Parlamentul și Guvernul au fost, de fapt, tipografia juridică a mafiei fiscale. De acolo ies anual reglementări cu dedicație, exceptări, amnistii și portițe, toate învelite frumos în ambalajul „stimulării mediului de afaceri”.
      A doua mare problemă este presiunea politică asupra instituțiilor de control.
      Toți șefii – fără excepție – sunt numiți politic. Dar nu de către politicienii care îi semnează formal, ci la solicitarea celor care finanțează campaniile: marii evazioniști.
      Rezultatul e logic: lupul devine paznic la oi. Iar când se vorbește de reformă, tot lupul scrie regulamentul sau ia deciziile, gen Nica la ANAF.
      Așa se face că evazioniștii ajung să reorganizeze instituțiile care ar trebui să-i prindă. Reforma devine, astfel, o operație estetică făcută unui cadavru – arată mai bine, dar e la fel de mort.
      Și dovada? Se vede imediat, în procentul veniturilor fiscale raportat la PIB, care rămâne rușinos de mic. După fiecare „reformă”, încasările scad, iar explicația oficială e mereu aceeași: „tranziție instituțională”, „adaptare”, „complexitate procedurală”. În realitate, e simplu: hoția a fost reglementată.

      Cazul TVA – furtul legalizat

      Cea mai clară dovadă că totul e o farsă?
      Refuzul Guvernului de a implementa taxarea inversă a TVA – o metodă simplă, eficientă, aplicată deja în alte state UE. Dacă ar fi introdusă, colectarea TVA ar crește cu cel puțin 20%, adică 4-5 miliarde de euro anual. Cu alte cuvinte, ar fi distrusă una dintre principalele surse de îmbogățire a mafiei politico-fiscale.
      Dar Guvernul Bolojan nu se grăbește. Explicația oficială – „nu ne dă voie Uniunea Europeană” – e o minciună reciclabilă, livrată de protejatorii evaziunii din Ministerul Finanțelor și ANAF. În realitate, UE a dat acordul încă de pe vremea lui Teodorovici, însă România a spus „nu”. De ce? Pentru că un stat construit pe corupție nu-și taie singur conducta prin care se alimentează.

      Reforma ca farsă perpetuă

      Reorganizarea ANAF și reformarea structurilor de combatere a evaziunii fiscale sunt, în esență, o glumă proastă servită pe bani publici. Atât timp cât legislația rămâne făcută pentru evazioniști, iar șefii instituțiilor sunt numiți politic, orice reformă e doar o rotire de figuranți și o protecție suplimentară acordată hoției instituționalizate.
      Să crezi că politicienii care trăiesc din evaziune fiscală vor reforma sistemul pentru a o combate e ca și cum ai crede că o vulpe va deveni vegetariană din patriotism.
      Așa că, da, domnule Bolojan – opiniile dumneavoastră despre ANAF sunt, cu tot respectul, frecții la piciorul de lemn fiscal al unui stat care refuză să se vindece.
      Reforma adevărată nu începe cu organigrama, ci cu legea – pe care vă încăpățânați s-o mențineți neschimbată; nu cu șefii numiți politic, ci cu eliminarea politicului din numiri, care este cancerul real al ineficienței combaterii evaziunii fiscale.
      Până atunci, în pofida discursurilor și promisiunilor de „combatere a evaziunii”, vom continua să asistăm la aceeași piesă de teatru fiscal, cu actori grași din bani negri și spectatori din ce în ce mai săraci.
      Pentru că un lucru este clar, evident și incontestabil: actuala clasă politică, în ansamblu, este produsul evaziunii fiscale.
      Și câtă vreme politicienii vor influența administrația publică sau vor pretinde că „luptă” cu evaziunea, evaziunea nu va scădea — ci va crește, elegant, legal și protejat.