Un principiu fundamental al oricărei societăți funcționale este raportul just dintre efort și recompensă. În mod normal, educația, munca și profesionalismul ar trebui să constituie baza mobilității sociale, iar indivizii performanți să fie răsplătiți proporțional cu contribuția lor. În societatea românească post-tranziție, acest principiu este distorsionat până la anulare.
Distorsiunea raportului dintre educație și recompensă
Indivizi care investesc ani de studiu și resurse considerabile, atât personale cât și familiale, descoperă că diploma și competența lor au o valoare marginală în raport cu ascensiunea celor care acced la putere prin mijloace politice sau relaționale. În locul meritocrației se instaurează o „pseudo-mobilitate” bazată pe loialități de partid, diplome cumpărate și capital simbolic construit artificial. Traficul de influență și corupția primează în fața valorii.
Această realitate generează un blocaj al mobilității sociale: profesioniștii rămân la marginea sistemului, în timp ce elitele politice acumulează privilegii și resurse fără a produce valoare economică.
Consecințe psihosociale
Pe plan individual, efectul imediat este frustrarea și demotivarea. Pe termen lung, apare cinismul colectiv: ideea că succesul nu are legătură cu performanța, ci cu aranjamentele de culise. În limbaj sociologic, asistăm la o eroziune a capitalului social – încrederea dintre oameni și în instituții se degradează. Oamenii nu mai cred în reguli, iar această neîncredere devine normă culturală.
Rolul sectorului privat
Există totuși o zonă în care meritul este, în mare măsură, recunoscut: mediul privat, în special cel corporatist multinațional. Aici funcționează reguli apropiate de meritocrație, unde performanța este recompensată. Din păcate, acest sector nu are capacitatea de a absorbi mai mult de 30% din totalul absolvenților competenți. Restul se confruntă cu două opțiuni: șomajul sau migrația.
Brain drain și consecințele economice
Fenomenul de brain drain (exod al creierelor) devine una dintre cele mai costisitoare pierderi. Statul investește masiv în formarea unor tineri educați, dar nu le oferă un cadru în care să fructifice competențele. Rezultatul? Aceștia emigrează, punându-și cunoștințele în slujba altor economii, mai dezvoltate. România rămâne astfel prinsă într-un cerc vicios: educă profesioniști pe care îi exportă gratuit, pierzând capital uman și oportunități de dezvoltare.
Acest proces accentuează polarizarea socială: pe de o parte, o clasă politică și administrativă care acumulează resurse prin mecanisme clientelare; pe de altă parte, o masă educată, dar fără perspective interne, împinsă către exil. Între aceste două extreme se adâncește o prăpastie care fragmentează societatea și blochează modernizarea.
Riscul stagnării
În plan economic, acest dezechilibru conduce la stagnare și ineficiență instituțională. Lipsa unei meritocrații reale reduce inovația, productivitatea și capacitatea statului de a gestiona resursele. În plan social, demoralizarea generalizată erodează solidaritatea și alimentează cultura resemnării. Rezultatul este o societate care consumă mai mult decât creează, care își pierde capitalul uman și care își anulează șansele de progres.
Concluzie
Această lume răsturnată nu este doar o anomalie morală, ci o problemă structurală cu efecte pe termen lung. Dacă regula jocului rămâne aceea că impostura este răsplătită, iar competența marginalizată, societatea se va confrunta cu un declin continuu, atât economic, cât și cultural. Singura posibilitate de redresare este reconstruirea unei meritocrații autentice, în care educația și munca redevin pilonii mobilității sociale.
Până atunci, individul rămâne prins într-un test personal: acela de a-și păstra reperele și demnitatea într-un mediu care le contestă. Supraviețuirea psihică și morală devine un act de rezistență, iar fidelitatea față de valori – singura formă de normalitate într-o lume care, prin toate semnele, pare a-și fi pierdut direcția.
