De-a lungul anilor, am fost acuzat – uneori în șoaptă, alteori cu mânie proletară – că aș fi fost parte din crima organizată pe care, chipurile, o regizam cu o dexteritate de regizor premiat la Cannes. Mai precis, că aș fi fost „omul lui Blejnar” în Garda Financiară – o etichetă care s-a lipit de mine ca o taxă nedreaptă pe demnitate. În fața acestor acuzații, m-am abținut să mă justific. Dar acum, când am ieșit din jocul instituțional și pot vorbi fără să port grija unei cariere, e momentul să clarific: nu am fost nici aghiotantul, nici complicele lui Blejnar.
Da, l-am cunoscut. Da, am avut relații profesionale. Dar acestea s-au limitat strict la sfera atribuțiilor de serviciu. Singurul „favor” de care am beneficiat a fost acela că Blejnar nu mi-a tratat niciodată cu indiferență solicitările, pentru simplul motiv că au fost întotdeauna motivate profesional și niciodată personale sau oneroase.
Știu că aș fi putut profita – ocaziile au fost destule, tentante și bine ambalate. Dar n-am făcut-o niciodată. Am ales să rămân în zona gri a corectitudinii, cu riscul de a fi numit prost sau idealist, într-un sistem în care corupția era normă, nu excepție. Între mine și Blejnar a existat un respect reciproc, care s-a păstrat până astăzi. Nu i-am fost confident, nu i-am fost „băiat de casă”, dar nici nu l-am ponegrit când norocul i-a întors spatele. Nu m-am bucurat niciodată de necazurile lui, dar nici nu l-am invidiat pentru succesele pe care le-a obținut – pe unele cu capul, pe altele cu coatele.
Da, o spun răspicat acum: ascensiunea lui Blejnar în Garda Financiară — profesională, relațională și financiară — mi se datorează, cel puțin parțial. Eu i-am facilitat transferul la Garda Centrală, eu l-am susținut (chiar dacă nu am știut atunci ce fiară creștem în ogradă), eu i-am servit pe tavă firmele în urma cărora și-a construit rețeaua de relații ce l-au propulsat până în vârful piramidei. Sunt, fără voie, arhitectul indirect al ascensiunii sale rapide. Nu sunt mândru, dar nici ipocrit. Am deschis o ușă. El a dărâmat zidul. Restul e istorie.
Tocmai de aceea, ceea ce urmează nu este o vendetă, nici o spovedanie. Este doar povestea adevărată a relației dintre mine și Blejnar, spusă fără patimă, dar cu luciditate. Și poate că, odată pentru totdeauna, se va înțelege că nu orice tăcere e complicitate, și nu orice respect profesional e servilism.
În orice sistem corupt care se respectă, trebuie să existe o minte strategică și o mână invizibilă. Sau, ca să fim mai preciși: un creier și un casier. În cazul rețelei de evaziune fiscală din domeniul produselor petroliere, creierul a fost inegalabilul Codruț Marta, iar mâna care număra, împacheta și redistribuia banii, a fost Blejnar. Dacă Blejnar a fost ochiul care asigura totul de sus, Marta a fost tendonul lui Ahile: esențial, dar vulnerabil.
Blejnar, fost președinte al ANAF, nu avea doar atribuții de funcționar public. Avea atribuții de dirijor, pentru o orchestră fiscală formată din personaje versate în ocolirea legii. Sub mantaua de demnitar, Blejnar a gestionat o rețea impresionantă de evaziune și spălare de bani din comerțul cu carburanți. Rețeaua funcționa după un principiu aproape poetic: se importau produse petroliere, se jongla cu documentele, se evaporau accizele, și se scoteau bani curați, ca dintr-o fântână murdară spălată cu var fiscal.
Mecanismul era complex, dar eficient: importuri fictive sau subevaluate, livrări în lanț către firme-fantomă, rotația facturilor ca într-un carusel cu motor fiscal, urmate de dispariția subită a unor firme ca și cum nu ar fi existat vreodată. Aici intervenea Marta, omul din umbră, care știa exact unde trebuie să ajungă fiecare leu – și la cine. Când procurorii l-au descris pe Marta ca fiind „creierul financiar” al rețelei, n-au greșit. Când l-au acuzat că a dispărut cu o parte din bani, au spus doar jumătate din adevăr: partea cealaltă s-a topit în buzunare bine alese.
Rețeaua era atât de bine pusă la punct, încât părea că niciun control fiscal nu o putea atinge. Și adevărul e că, de multe ori, nu o atingea – ba din frică, ba din complicitate, ba dintr-un ordin venit „pe surse”. Garda Financiară, DGFP-urile, chiar și unele parchete, executau un dans ritualic în jurul problemei, fără să o atingă cu adevărat. În acel sistem, cel care voia să facă o autosesizare era perceput ca un trădător de castă. Aveai voie să vezi, să auzi, dar nu să scrii. Iar dacă scriai, erai întrebat: „Ești sigur că vrei să rămâi fără sprijin?”
Pe măsură ce schema creștea, crescuseră și sumele. Vorbim de sute de milioane de euro sifonate prin rețele paralele, cu complicitatea unor funcționari, polițiști economici, vameși și chiar magistrați. Banii circulau prin offshore-uri, erau reinvestiți în imobiliare, în media prietenoasă și, desigur, în protecție politică. În epoca de aur a combinațiilor petroliere, combustibilul alimenta mai puțin mașinile și mai mult sistemul clientelar.
Când Marta a dispărut în 2012, se vorbea că a fost văzut în America Latină, că și-a schimbat înfățișarea, că a fost „rezolvat” ca să nu vorbească. Presa specula, anchetele stagnau, iar opinia publică era hrănită cu firimituri. În realitate, dispariția lui Marta a închis gura multora – nu doar de teamă, ci și din comoditate. Puteai spune: „Marta știa tot”, și imediat toată lumea închidea subiectul ca pe un dosar clasat.
Ironia sorții este că întreaga rețea s-a bazat pe un principiu simplu: banii murdari au nevoie de oameni curați la suprafață. Marta nu era vizibil, Blejnar era impecabil îmbrăcat. Restul – doar piesele unui domino care, din când în când, mai cădea strategic ca să justifice o arestare preventivă sau un comunicat de presă.
În acest tablou, unii dintre noi – care am văzut dar n-am fost parte – rămânem cu frustrarea de a fi tăcut atunci când alții urlau minciuni. Dar și cu mulțumirea de a nu fi confundat eleganța profesională cu servilismul. Iar despre Blejnar, timpul va decide dacă a fost regizor sau doar actor într-o piesă scrisă de alții.
Blejnar, așa cum scria revista Cațavencu, a pus piciorul în Bucureşti în anul 2000, dar ar fi fost mai bine și mai igienic pentru economia româneasca să-i fi rămas o labă pe peronul gării din Arad, ca amintire pentru CFR. A făcut și bine (la insistențele mele a solicitat și obținut de la CE taxarea inversă la cereale), dar mai mult rău. Iar amprenta imoralității sale se vede încă și azi în ANAF, unde s-au perpetuat ideile sale și normele sale de lucru, în favoarea celor care fraudează bugetul de stat. Au rămas celebrele proceduri de lucru, care, în loc să întăresca legea, blochează aplicarea ei. În favoarea, bineînțeles a evazioniștilor fiscali.
Blejnar s-a furişat în peisajul capitalei, nu politic, ci printr-o „conjunctură”, altfel spus o încurcătură din care doar corupţia şi hazardul birocratic românesc ştiu să facă promovări.
Totul a pornit de la un scandal, de care pe care, între mine şi fostul comisar-șef al Gărzii Financiare Arad, Romeo Roșianu. Drept urmare, Dragoş Rusu – pe atunci comisar general al Gărzii – l-a rugat pe Traian Remeş, ministrul Finanțelor, să trimită corpul de control la Arad. S-a pus în fruntea misiunii inspectoarea Monica Constanceanu – fostă colegă de la Direcția Finanțelor Timiș cu Sorin Blejnar – care, după ce a scuturat puțin praful de pe fișiere, a constatat că domnul Roșianu comisese niște abateri de-a dreptul penale. Era un caz clasic de „să-l dăm jos fără să zguduim prea tare instituția”. Așa că, într-o elegantă manevră de conservare a imaginii instituției, Roșianu a fost invitat să demisioneze, lucru care s-a și întâmplat odată cu predarea raportului.
Apoi, Monica, sufletistă – într-un gest de „prietenie fiscală” – m-a rugat să intervin pe lângă Rusu, pentru ca Blejnar să fie transferat (prin concurs) la Comisariatul General. A zis că e băiat bun și că-l cunoaște din Timișoara. Eu, naiv ca un fisc neinformat, nu știam pe atunci cât de adâncă era lăcomia lui Blejnar. Știam doar că voia să lucreze la Gardă și că Roșianu nu-l agrea pe motiv că „e lacom”. Ce n-am știut e că, în scurt timp, Blejnar avea să-l tragă după el pe consăteanul Marta – fost colector de șpăgi la Direcția de Finanțe Arad, cu renume deja bine cimentat printre colegi: „Marta? Ăla care strigă pe holuri după sefi: dă fă o firma bună, daca vrei și tu 100 de marci?”
Sub oblăduirea lui Dragoș Rusu (pe care l-au capacitate și i-au câștigat încrederea, mimând profesionalismul), ambii au fost repartizați la divizia de produse accizabile condusă de Bordeianu, unde au pus în practică teoria „greblatului sistematic”. Tartorul era Marta, fără scrupule, fără frâne, fără rușine. Sub supravegherea pasivă a lui Bordeianu – care „n-a știut nimic” cu ochii închiși și, se pare, cu buzunarul deschis – cei doi au prins aripi. Și nu oricare: aripi cu gheare, ca liliecii de pe eticheta unui vin prost.
Au început cu Nexco RomOil Brașov – o pușculiță controlată de Costache-Dinu Patriciu – și cu VGB-ul fraților Iancu din Timișoara. La RomOil, au descoperit scriptic tone de evaziune, pe care le-au acoperit ca pisicile: cu nisip și vinovății transferate pe nume fictive și firme-fantomă. La VGB, mizeria fiscală era groasă de șase metri, dar au găsit tot turci și fantome de vină. România știa exact cine vinde carburanți fără accize și TVA, dar actele arătau că doar fantomele au făcut-o.
Ce le-am „servit pe tavă” lui Blejnar și Marta? Baza ascensiunii materiale si politice. În 2002, într-o tentativă de control real la fostul combinat Solventul din Timișoara, la care nu se putea ajunge fiind protejat aproape instituțional, am fentat Garda Centrală cu o firmă interpusă (ce să faci când legea e ocolită și de instituții?), și am furnizat documente clare a fraudelor fiscale ce se desfasurau acolo. Ce a urmat? Garda Centrală a intervenit, dar nu m-a lăsat să continui. Sub presiunea comisarului-șef Ionel Olari (sustinut de comisarul sef Andraș, coleg cu unul din marii beneficiari, administrator la PORTO PETROL SRL), care știa foarte bine că Solventul devenise Mecca evaziunii petroliere, s-a trimis o echipă „de elită”: Blejnar și Marta. Evaziunea? Peste 100 de miliarde de lei vechi – o sumă atât de mare încât îți crăpa calculatorul și îți dădea ecran albastru.
VGB vânduse fictiv către Class Petrol și Test Petrol – turci, evident (adică fantome). După o expertiză de prestidigitatori fiscali, în care vinovații erau „fantomele” și la propriu și la figurat, dosarul s-a închis repede, iar parandărătul – vorba lui Cațavencu – s-a dus unde trebuie. Marta și Blejnar, deveniți eroi în cercurile evazioniste, au fost luați sub aripa lui Patriciu și Iancu.
Fratele lui Marta, ca într-un roman prost cu mafioți de provincie, a înființat o firmă care vindea carburant contrafăcut, livrat direct de la VGB. Prima „lovitură” – o benzinărie preluată prin PETROM Nadlac SRL, unde prejudiciul era deja stabilit de mine: 17 miliarde. Afacerea mergea unsă. Mai ales cu ulei mineral.
În 2003, a bubuit bomba Lukoil, sub conducerea lui Constantin Tampiza, fost ministru în Moldova, fost KGB-ist, fost „sponsor” al Gărzii Financiare. A importat atâta ulei mineral din Belarus că România n-ar fi avut unde să-l ardă nici într-un mileniu de ierni grele.
Cu un pedigree format și cu miros fin pentru accize, Marta și Blejnar au început să ateste antrepozite fiscale. Unde stiau și aflau tot ce misca, si legal si nelegal.
Nu-i cunoșteam pe Marta și Blejnar doar de la birou – ci și de pe teren. Deși știam exact ce făceau, n-am colaborat cu DNA-ul în dosarele lor. Nu că n-aș fi avut ce spune, ci pentru că nu puteam să lucrez împotriva foștilor colegi. MI se parea o chestiune de deontologie profesională. I-am zis lui Vasile Doană, procurorul DNA, atunci când mi-a solicitat colaborarea: „Dvs. ați lucra într-un dosar împotriva unui coleg?”. A stat, s-a gândit și mi-a dat dreptate. A zis „nu”. Elegant, dar corect moral, spun eu, deși mulți m-ar contrazice.
Primul dosar Blejnar-Marta a fost instrumentat între 2003 și 2005, dar s-a înmuiat ca asfaltul la soare. Doană, alterior, spune Cațavencu – fără a proba însă – s-a ales cu terenuri, case și mașini, de parcă ancheta l-ar fi premiat. Poate a fost doar o razbunare a mafiei? Naiba știe!
În 2005, vicepremierul Seculici (cu soția din Savârșin!?) l-a uns pe Blejnar adjunct la Garda Centrală, iar în 2008, împreună cu Falcă, l-au făcut șef la ANAF (cu binecuvântarea financiară a lui Tampiza, se spune). Marta a fost plantat în CA la Oil Terminal, iar Monica Constânceanu, avansată la cabinetul Blejnar. Evaziunea? La locul ei.
La început, îmbatat de putere, Marta a vrut tot. S-a dus peste Vamă. Anunța șefii că-s demiși, dar că pot fi reconfirmați… după o vizită „la cabinet”. S-a băgat Blaga peste el: „Îți rup capul dacă mai pui mâna pe Vamă!”. S-a liniștit și s-a concentrat pe produse petroliere, unde era „rege” fără concurență.
Marta m-a sunat într-o seară, în 2008, beat: „Ba, nu te-am uitat! Vezi unde-am ajuns? Azi te făceam mare dacă lucrai cu noi. Dar te vom face să numeri baloți pe câmp!” Era razbunare pentru pierderile financiare ale fratelui în 2002. A doua zi i-am zis lui Blejnar. El, mai diplomat: „Așa e el, prost când bea. Nu-l băga în seamă.” Nu l-am băgat, dar n-am uitat.
În 2009, m-am transferat la Timișoara. Blejnar a semnat transferul cu zâmbetul omului care scapă de o pietricică din pantof. Aradul a răsuflat ușurat. Evazioniștii au dat de băut.
Ce-a urmat pentru cuplul Marta-Blejnar? Isprăvi cu Elan Schwartzenberg, cu Racz Attila, cu preluarea Realității TV, cu dosarul IT și… colapsul. Marta și Blejnar au căzut de sus, cu zgomot și remușcări zero.
Azi, privind în urmă, nu regret nimic. Poate doar oportunitățile ratate… de a deveni corrupt? Să fim serioși! Le-am ratat cu demnitate și fără pic de regrete. Nu mi-e greață de mine când mă uit în oglindă. Din contra, zâmbesc. În nici un caz cu nostalgie.
În loc de epilog: Nu, n-am fost „omul lui Blejnar”. Dacă e să fi fost al cuiva, am fost omul meseriei mele. Cei care vor să mă reducă la o etichetă comodă, să mă lipească de o „gașcă” sau să mă tragă într-o poveste de culise, o fac din ignoranță sau răutate. Cei care m-au cunoscut cu adevărat știu că niciodată n-am cerut și nici n-am oferit altceva decât muncă, loialitate față de instituție și o ținută profesională pe care am apărat-o până la capăt.
Da, e adevărat că, indirect, am contribuit la ascensiunea lui Blejnar. Eu i-am deschis ușa către Garda Financiară Centrală, eu l-am pus în contact cu firmele care i-au asigurat intrarea într-un alt cerc de relații, influență și putere. Însă de acolo, fiecare și-a croit drumul după cum l-a dus capul, conștiința și poate… caracterul.
Nu mă dezic de ce am făcut, dar nici nu revendic vreo glorie. Am avut încredere într-un om, și atât. N-am cerut nimic în schimb, nici favoruri, nici funcții, nici protecție. Am rămas același — un funcționar cu principii, cu pasiune pentru controlul fiscal, dar și cu luciditatea de a înțelege că adevărul profesional nu se confundă cu realitatea politică.
Astăzi, privind înapoi, nu port ranchiună nimănui. Nici celor care au ajuns sus și au uitat de unde au plecat, nici celor care s-au grăbit să arunce cu noroi. Timpul le-a filtrat pe toate. Ceea ce mi-a rămas e liniștea conștiinței. Liniștea aceea rară, dar prețioasă, care vine când știi că nu ți-ai vândut onoarea pe o funcție, pe o relație sau pe o promisiune politică. Și în lumea asta tulbure, în care egoismul, cinismul și lăcomia guvernează și stabilesc principiile, nu-i puțin lucru. N-am obtinut bani și putere în urma activității profesionale. Am obținut respect, chiar și din partea celor pe care i-am controlat și privat de libertate, în urma constatărilor mele.
