Pentru că politicul a infestat aproape tot ce putea fi infestat și a parazitata tot ce se putea parazita, iar oligarhia fiscal-bugetară a ajuns să acapareze instituții, administrație și, pe alocuri, chiar justiția, statul pare să funcționeze după o regulă nescrisă, dar respectată cu o consecvență demnă de o cauză mai bună: „ne facem că…”.
Ne facem că verificăm. Ne facem că anchetăm. Ne facem că reformăm. Ne facem că digitalizăm. Ne facem că reducem cheltuielile. Ne facem că luptăm împotriva corupției. Ne facem că nu vedem ceea ce vede toată lumea și, mai ales, ne facem că nu înțelegem de ce lucrurile nu se schimbă.
Iar după ce ne-am făcut că facem toate acestea, vine și nota de plată. Pentru că „ne facem că…” nu este deloc gratuit. Dimpotrivă, este una dintre cele mai scumpe politici publice pe care ni le-am putea imagina. Avem instituții, sedii, mașini, salarii, sporuri, pensii, consilii, comisii, direcții, agenții, secretariate, cabinete, consultanți, aplicații informatice și, probabil, în curând, o instituție care să verifice dacă instituțiile care verifică funcționează corespunzător.
Cheltuim bani adevărați pentru a produce rezultate virtuale.
Se fac controale, dar efectul este aproape zero. Se fac anchete, dar uneori rezultatul se pierde în sertare. Se anunță reforme, dar aparatul rămâne aproape intact. Se vorbește despre eficiență, în timp ce eficiența este probabil singurul lucru pe care statul încă nu a reușit să-l angajeze. Și, ca să fie tabloul complet, atunci când cineva întreabă de ce rezultatele sunt atât de mici în raport cu banii cheltuiți, răspunsul este, de regulă, încă o serie de explicații administrative.
Avem, așadar, paradoxul perfect: un stat care poate cheltui enorm pentru a demonstra că muncește, fără să fie obligat să demonstreze și că munca lui produce efecte.
Și spun toate acestea nu din teorie și nici din dorința de a construi încă o critică abstractă la adresa statului. Sunt constatări pe care le-am făcut în urma unor solicitări legitime, personale, adresate instituțiilor publice în ultimii ani. Am văzut, în mod repetat, cât de diferit poate funcționa aceeași administrație atunci când cetățeanul vine cu o cerere legală și nu cu o recomandare, un telefon „de la cineva” sau o pilă.
Dacă nu ai o „pilă”, lucrurile pot deveni uimitor de simple: instituția primește solicitarea, o înregistrează, o pasează, o analizează, mai cere eventual un punct de vedere și, după un timp, produce un răspuns care explică de ce problema nu poate fi rezolvată. Adică exact ceea ce trebuia făcut, dar fără să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple.
În astfel de situații, între cetățean și instituție nu mai există, de fapt, relația normală dintre contribuabil și statul pe care îl finanțează, ci un fel de teatru administrativ în care fiecare își cunoaște rolul: cetățeanul cere, funcționarul răspunde, șeful aprobă, registratura înregistrează, dosarul circulă, termenul curge și, la final, problema rămâne aproape exact acolo unde era la început.
Dacă ai „pilă”, sistemul poate găsi soluția. Dacă n-ai, găsește procedura.
Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai cinice forme ale inegalității în fața statului: legea este aceeași pentru toți, dar accesul la rezolvarea unei probleme nu este întotdeauna același. Pentru unii există telefonul potrivit. Pentru ceilalți există numărul de înregistrare.
De aceea, când spun că în România ne facem că, nu este o metaforă construită din fotoliu și nici o teorie despre administrație. Este concluzia unui om care a bătut la uși instituționale și a cerut lucruri legitime, fără să ceară favoruri. Iar prea des, după ce toate procedurile au fost respectate cu o solemnitate impecabilă, efectul concret a fost aproape zero.
Activitate multă. Hârtii multe. Cheltuieli mari. Rezultate puține.
Și, deasupra tuturor, aceeași formulă magică, prin care statul reușește să fie permanent ocupat fără să fie neapărat și eficient:
Ne facem că…
Iar dacă într-o zi bugetul nu va mai putea susține acest spectacol, sunt aproape sigur că vom găsi și atunci soluția: o comisie, un raport, o strategie națională și, bineînțeles, ne vom face că nu este faliment.
