Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât începi să înțelegi că viața nu este lupta dintre bine și rău în forma lor simplă, așa cum ne place nouă să le așezăm în minte, ci o negociere continuă între ceea ce suntem și ceea ce am vrea să fim. Iar eu am ajuns să cred că una dintre cele mai mari forme de inteligență pe care le poate dobândi un om este aceea de a-și accepta contradicțiile fără să devină prizonierul lor.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le poți înțelege cu adevărat la douăzeci sau treizeci de ani. Atunci ai impresia că trebuie să alegi. Să fii rațional sau pasional, pragmatic sau idealist, puternic sau sensibil, credincios sau liber, om al datoriei sau om al plăcerii. Pe măsură ce trec anii, începi să descoperi că adevărata maturitate nu constă în alegerea uneia dintre jumătăți, ci în încercarea de a le face să locuiască împreună în aceeași ființă.
Am fost, poate, toată viața un om al contrastelor. Am avut nevoie de reguli, dar niciodată nu am suportat să mi se ceară să respect o regulă pe care o consideram nedreaptă. Am crezut în disciplină, dar nu în obediență. Am respectat instituțiile, dar niciodată oamenii care foloseau instituțiile pentru a-și satisface propriile interese. Am fost pragmatic în multe dintre lucrurile concrete ale vieții, dar am rămas, poate spre propriul meu inconvenient, un idealist în privința oamenilor și a societății.
De aici probabil au venit și multe dintre conflictele mele.
În profesie, rațiunea mi-a spus de multe ori să tac. Instinctul de conservare îți spune, într-o instituție, să nu deranjezi, să nu te pui cu omul nepotrivit, să nu întrebi prea mult, să nu cauți acolo unde nu ești dorit. Este un instinct foarte omenesc. Nu trebuie să fii laș pentru a-l avea. Trebuie doar să fii om.
Dar există în noi și ceva care nu acceptă întotdeauna această negociere. O voce mai greu de definit, pe care eu am numit-o întotdeauna conștiință, care îți spune că există momente în care liniștea ta devine prea scumpă dacă este cumpărată cu prețul renunțării la ceea ce crezi. Și atunci apare conflictul dintre instinct și rațiune: una îți spune să te protejezi, cealaltă îți spune că, dacă te protejezi de fiecare dată, s-ar putea ca într-o zi să nu mai recunoști omul pe care îl protejai.
Am învățat însă și reversul acestei lecții. Curajul, dacă nu este însoțit de rațiune, se poate transforma foarte ușor în imprudență. A spune adevărul nu înseamnă să-l arunci în fața tuturor, în orice moment și în orice formă. Uneori trebuie să ai curajul de a vorbi, alteori trebuie să ai inteligența de a aștepta. Iar această diferență am înțeles-o mai greu decât mi-ar fi plăcut.
Poate de aceea, astăzi, privesc altfel ceea ce în tinerețe consideram principii absolute. Nu pentru că nu mai cred în principii, ci pentru că am înțeles că omul care le aplică fără discernământ poate ajunge să facă rău chiar în numele binelui pe care pretinde că îl apără.
Aici apare, pentru mine, adevărata întâlnire dintre rațiune și spirit.
Spiritul fără rațiune poate deveni fanatism. Rațiunea fără spirit poate deveni cinism.
Una poate ajunge să creadă că deține adevărul absolut, cealaltă poate ajunge să creadă că adevărul nu mai contează dacă lucrurile funcționează. Și ambele sunt periculoase. Fanaticul poate distruge oameni în numele unei idei, iar cinicul poate distruge ideile în numele propriului interes.
Eu nu mă simt bine în niciuna dintre aceste lumi.
Am nevoie de rațiune pentru a înțelege lumea, dar am nevoie și de credință pentru a accepta că nu o pot înțelege pe toată. Am nevoie de libertate, dar am descoperit că libertatea fără responsabilitate nu este libertate, ci doar o altă formă de captivitate. Am nevoie de lucrurile concrete ale vieții, de confort, de sănătate, de mâncare, de o casă, de o grădină, de un pahar de vin, de o călătorie, de o conversație bună, de toate acele lucruri aparent mărunte care fac viața suportabilă și frumoasă. Dar am nevoie și de liniștea în care să-mi pot auzi gândurile.
Poate că acesta este motivul pentru care nu am înțeles niciodată oamenii care își sacrifică întreaga viață pentru acumulare. Nu pentru că banii nu ar conta. Contează. Și ar fi ipocrit să spunem altceva. Banii cumpără libertate, timp, confort, uneori chiar sănătate. Dar numai până la un punct. După acel punct, începi să cumperi lucruri de care nu mai ai nevoie cu timpul pe care nu-l mai ai.
La fel de stranie mi se pare și cealaltă extremă: omul care își refuză aproape tot ceea ce este pământesc pentru a-și demonstra superioritatea spirituală. Nu am înțeles niciodată de ce Dumnezeu ar fi împotriva bucuriei pe care tot El a pus-o în om. De ce un apus ar trebui privit cu suspiciune, de ce un pahar de vin bun ar trebui să devină o vinovăție, de ce iubirea, frumusețea, râsul, mâncarea, călătoria sau plăcerea de a sta într-o grădină într-o seară liniștită ar trebui privite ca dușmani ai spiritului.
Eu cred că Dumnezeu nu ne-a făcut nici îngeri, nici animale. Ne-a făcut oameni.
Și tocmai aici se află dificultatea.
Avem în noi instinctul animalului și aspirația îngerului. Avem trup, dar avem și conștiință. Ne dorim și putem renunța. Ne este frică și putem fi curajoși. Ne place confortul și, în anumite momente, suntem capabili să-l sacrificăm pentru un principiu. Putem fi egoiști și, în același timp, putem face lucruri pentru care nu primim nimic în schimb.
Această contradicție nu trebuie eliminată. Trebuie administrată.
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari diferențe dintre tinerețe și bătrânețe. În tinerețe vrei să schimbi lumea. Mai târziu începi să înțelegi că prima lume pe care trebuie să o pui în ordine este cea din tine.
Și acolo lucrurile sunt mult mai complicate decât par.
Am descoperit că poți fi foarte rațional în exterior și foarte vulnerabil în interior. Poți să iei decizii dificile pentru alții și să te poticnești în propriile tale slăbiciuni. Poți să explici impecabil mecanismele unei instituții și să nu înțelegi de ce un anumit om te rănește. Poți să cunoști litera unei legi și să nu găsești imediat răspunsul la întrebarea mult mai grea: ce este drept?
Poate tocmai de aceea, după atâția ani, nu mai caut perfecțiunea.
Nu cred că omul poate fi perfect. Și nici nu mai sunt convins că ar fi de dorit. Perfecțiunea este o idee rece. Echilibrul este viu. Perfecțiunea nu admite fisuri. Echilibrul se construiește tocmai prin ele.
Am avut și eu excesele mele. Am insistat când poate trebuia să mă opresc. Am spus lucruri pe care poate ar fi fost mai înțelept să le spun altfel. Am crezut uneori că dacă adevărul este evident pentru mine, el trebuie să fie evident și pentru ceilalți. Viața m-a învățat că nu este deloc așa. Oamenii nu văd adevărul doar cu ochii rațiunii. Îl văd prin interese, frici, experiențe, orgolii, răni și speranțe.
Și atunci am început să înțeleg ceva ce nu-mi era deloc ușor să accept: a avea dreptate nu este întotdeauna suficient pentru a avea și înțelepciune.
Poți câștiga o dispută și să pierzi un om. Poți demonstra un adevăr și să nu schimbi nimic. Poți avea argumentul perfect și să fii, totuși, incapabil să-l faci să fie auzit.
Asta nu înseamnă că trebuie să taci. Înseamnă doar că rațiunea are nevoie de măsură, iar adevărul are nevoie uneori și de răbdare.
Poate aici se întâlnesc, în sfârșit, Cezarul și Dumnezeu.
Cezarului îi dau ceea ce îi aparține: partea concretă a existenței, responsabilitatea, munca, banii, regulile, obligațiile, realitatea. Nu poți trăi numai din principii, după cum nu poți plăti factura la electricitate cu idealuri. Dar lui Dumnezeu îi păstrez ceea ce nu vreau să vând nimănui: conștiința, libertatea interioară, credința, demnitatea și dreptul de a spune, măcar în fața propriei mele oglinzi, că nu m-am trădat.
Poate că acesta este, până la urmă, echilibrul pe care l-am căutat fără să știu că îl caut.
Să pot trăi în lumea reală fără să devin prizonierul ei. Să pot avea dorințe fără să fiu condus de ele. Să pot avea bani fără ca banii să mă aibă pe mine. Să pot avea credință fără să-mi abandonez rațiunea. Să pot fi rațional fără să devin rece. Să pot fi sensibil fără să devin slab. Să pot spune adevărul fără să transform adevărul într-o armă.
Și poate, mai ales, să pot îmbătrâni fără să mă înstrăinez de omul care am fost.
Pentru că, la urma urmei, nu cred că viața ne cere să devenim altcineva. Ne cere să devenim, treptat, o versiune mai împăcată a celui care am fost dintotdeauna.
Astăzi, dacă ar fi să aleg o singură definiție pentru ceea ce înseamnă un om împlinit, nu aș vorbi despre succes, avere, reputație sau chiar despre înțelepciune. Aș vorbi despre împăcare. Nu despre resemnare, ci despre acea stare în care nu mai simți nevoia să-ți mutilezi o parte din tine pentru a o face acceptabilă celeilalte.
Să poți fi trup și spirit. Instinct și rațiune. Dorință și responsabilitate. Libertate și disciplină. Să poți râde și să te rogi. Să poți munci și să te odihnești. Să poți lupta pentru ceea ce crezi și, în același timp, să înțelegi că nu toate luptele merită purtate.
Poate că aceasta este adevărata putere.
Nu să-ți învingi natura, ci să o conduci.
Nu să-ți anulezi instinctele, ci să le pui la locul lor.
Nu să-ți abandonezi rațiunea în fața credinței, ci să-i permiți credinței să-i amintească rațiunii că există lucruri pe care nu le poate măsura.
Și, mai ales, să nu confunzi niciodată echilibrul cu perfecțiunea.
Pentru că perfecțiunea este probabil imposibilă. Echilibrul, însă, poate fi căutat în fiecare zi.
Iar după o viață întreagă, cred că acesta este unul dintre puținele lucruri pe care le pot spune cu oarecare certitudine: nu am nevoie să fiu un om perfect. Vreau doar să rămân un om întreg.
Între Cezar și Dumnezeu, între ceea ce cere trupul și ceea ce cere spiritul, între instinct și rațiune, poate că nu există un teritoriu al perfecțiunii. Există doar acel spațiu fragil, mereu amenințat, în care omul învață să fie om.
Și poate că tocmai acolo începe adevărata libertate.
