Am citit diagnosticul lui Florin Negruțiu despre PSD și formula „PSD își devorează liderii” mi se pare, în esență, inspirată. Numai că, în scenariul acesta, lipsește un personaj fundamental. De fapt, lipsesc chiar cei care scriu scenariul. Pentru că există o diferență enormă între a privi politica de la televizor și a încerca să înțelegi cine are, în realitate, puterea de a decide cine apare pe scenă, cine primește rolul principal și cine este trimis discret la cabine.
PSD nu-și devorează pur și simplu liderii. Mai degrabă, sistemul din jurul partidului își consumă liderii atunci când aceștia nu mai sunt utili sistemului.
Adevărata forță a PSD nu stă numai în liderul de la București, în sigla partidului sau în discursurile ținute la congres. Forța lui reală se află mult mai jos, mai aproape de asfaltul pe care circulă contractele publice, de birourile în care se împart sinecurile, de consiliile județene și primării, de firmele care trăiesc din relația cu statul și de rețelele locale de influență construite în decenii.
Este ceea ce am putea numi, fără prea multă diplomație, baronetul PSD.
Baronul județean, primarul devenit mic oligarh, șeful de organizație care controlează voturi, omul de afaceri care știe exact la ce ușă trebuie să bată, firma abonată la contracte publice, intermediarul care cunoaște oamenii potriviți din instituțiile potrivite și clientela politică ce gravitează în jurul tuturor acestora. Ei formează infrastructura reală a puterii. Liderul național este doar vârful vizibil al unei construcții mult mai largi.
Și tocmai de aceea cred că trebuie să inversăm puțin perspectiva.
Nu liderii PSD sunt cei care controlează întotdeauna partidul. De foarte multe ori, rețeaua de putere din spatele partidului este cea care își produce liderii.
Ea îi propune, îi susține, îi promovează, îi finanțează politic, îi validează în teritoriu și, atunci când consideră că și-au consumat utilitatea, îi retrage. Nu neapărat printr-un congres spectaculos și nici printr-o execuție politică în piața publică. Uneori este suficient ca telefonul să nu mai sune, ca sprijinul din teritoriu să dispară, ca presa „prietenoasă” să schimbe tonul și ca oamenii care ieri îl aplaudau pe lider să descopere brusc că au avut dintotdeauna „anumite rezerve”.
Așa se întâmplă când politica devine mai puțin despre ideologii și mai mult despre administrarea unei rețele de interese.
În această logică, liderul partidului nu este neapărat șeful sistemului. El poate fi administratorul temporar al sistemului.
Cât timp livrează, este susținut. Când nu mai livrează, devine problema.
Și aici apare ironia supremă a democrației noastre: noi discutăm cu pasiune despre cine va fi următorul lider al partidului, în timp ce adevărata întrebare ar trebui să fie: cine are puterea de a-l face lider?
Pentru că, dacă înțelegi cine poate construi o majoritate internă, cine poate mobiliza organizațiile județene, cine poate controla resurse, cine poate influența administrația locală, cine poate asigura accesul la contracte și sinecuri și cine poate pune în mișcare rețelele de influență, începi să înțelegi și de ce anumite schimbări politice seamănă atât de mult cu schimbarea decorului într-o piesă care continuă să se joace cu aceiași producători.
Actorii se schimbă. Spectacolul continuă.
Baronetul local este cu atât mai important cu cât, în multe situații, primarul nu mai este doar administratorul localității. El devine un mic centru de putere: controlează resurse, influențează aparatul administrativ, negociază politic și poate mobiliza un număr important de voturi. În jurul lui se construiește o clientelă, iar în jurul clientelei apar firmele „performante”, care descoperă miraculos că administrația publică are mereu nevoie exact de serviciile pe care ele sunt pregătite să le ofere.
Desigur, totul se întâmplă legal. Sau, cel puțin, aceasta este explicația oficială.
În România avem o formă foarte interesantă de legalitate: contractul este legal, procedura este legală, numirea este legală, concursul este legal, sinecura este legală, iar la sfârșitul zilei contribuabilul are sentimentul foarte sănătos că a fost respectată legea.
Mai ales dacă nu pune prea multe întrebări.
Această rețea locală și economică nu are nevoie întotdeauna să dea ordine directe. Este suficient să existe dependențe reciproce. Politicianul are nevoie de bani, susținere și voturi. Omul de afaceri are nevoie de contracte și acces. Primarul are nevoie de partid. Partidul are nevoie de primari. Clientela are nevoie de sinecuri. Instituțiile au nevoie de oameni „de încredere”. Iar oamenii „de încredere” au nevoie, la rândul lor, de cei care i-au făcut de încredere.
Și uite așa se închide cercul.
Aceasta este adevărata putere paralelă a statului. Nu neapărat o conspirație spectaculoasă, cu oameni care se întâlnesc noaptea într-o cameră întunecată, ci o rețea mult mai banală și tocmai de aceea mult mai rezistentă: interese, relații, dependențe, contracte, funcții, numiri și reciprocități.
Sistemul funcționează cu atât mai bine cu cât fiecare participant primește ceva și nimeni nu este suficient de interesat să rupă mecanismul.
Iar în acest mecanism, mass-media nu este întotdeauna doar spectator. O parte a ei poate deveni instrument de legitimare, protecție sau demolare. Un politician poate fi construit ca „om de stat”, apoi, când devine incomod, poate fi transformat în „problemă”. Ieri era indispensabil, astăzi este compromis, mâine poate deveni, printr-o spectaculoasă operațiune de reciclare politică, din nou „soluția responsabilă”.
În politică, memoria este o marfă cu termen de valabilitate foarte scurt.
Alianțele sunt la fel.
Aici ajungem la una dintre cele mai spectaculoase caracteristici ale politicii românești: alianțele contra naturii. Partide care se atacă reciproc în campanie ajung să guverneze împreună cu o naturalețe care ar emoționa și un cameleon. Se explică atunci că „interesul național o cere”, că „România are nevoie de stabilitate”, că „momentul este unul dificil” și că „trebuie să depășim diferențele doctrinare”.
Desigur. Diferențele doctrinare pot fi depășite întotdeauna când există suficiente funcții care trebuie împărțite.
Iar alegătorul rămâne cu impresia că votul său a fost foarte important. A fost important, desigur. Atât de important încât, după numărarea lui, începe adevărata politică.
Pentru că în România, de multe ori, alegătorul votează rezultatul, iar rețelele de putere negociază consecințele.
De aici și sentimentul tot mai răspândit că votul nu schimbă fundamental mecanismul. Poate schimba oamenii de la televizor, poate schimba discursul public, poate schimba procentele, dar dacă infrastructura de putere rămâne aproape intactă, sistemul își găsește rapid echilibrul.
Un partid pierde alegerile? Își negociază influența.
Un partid câștigă?Descoperă că trebuie să negocieze cu cei care controlează administrația, instituțiile și resursele.
Un lider devine incomod? Este înlocuit.
Un altul promite reforme? Este lăsat să încerce, până când reforma începe să atingă interesele celor care au făcut posibilă ascensiunea lui.
Atunci apar, ca din senin, „problemele de comunicare”, „nevoia de stabilitate”, „interesele partidului”, „contextul complicat” și alte formule elegante prin care sistemul îi transmite reformatorului că poate reforma orice, cu excepția sistemului care îl susține.
De aceea, eu nu cred că explicația „PSD își devorează liderii” este suficientă.
Mai exact ar fi să spunem că rețeaua de putere își schimbă periodic reprezentanții de la vârf pentru a-și conserva propria putere.
Liderii vin și pleacă. Baronetul rămâne. Primarii rămân. Clientela rămâne. Firmele rămân. Relațiile rămân. Instituțiile capturate rămân. Sinecurile se redistribuie. Iar sistemul are o remarcabilă capacitate de regenerare.
De aceea, dacă vrem să înțelegem cu adevărat PSD, dar și politica românească în general, nu trebuie să privim numai către liderii care apar la televizor. Trebuie să privim în jos, către rețeaua care îi produce, îi finanțează, îi susține și, atunci când nu mai sunt folositori, îi înlocuiește.
Acolo este adevărata putere.
Liderul este afișul.
Rețeaua este magazinul.
Iar noi, alegătorii, avem uneori privilegiul extraordinar de a alege culoarea afișului, în timp ce proprietarul magazinului rămâne același.
Și poate că tocmai aici se află explicația pentru una dintre cele mai mari frustrări ale democrației românești: schimbăm guverne, schimbăm președinți, schimbăm lideri de partid, schimbăm alianțe, schimbăm sloganuri, dar prea rar schimbăm mecanismul prin care puterea este produsă și distribuită.
Iar până când acest mecanism nu va fi schimbat, nu vom avea decât ceea ce am avut atât de des în ultimii treizeci și șase de ani: actori noi într-o piesă veche, cu decorul schimbat înainte de fiecare alegeri și cu aceeași casă de bilete în spatele scenei.
