România are nevoie, înainte de orice, inclusiv de schimbarea lui Bolojan, de o reformă reală a sistemului electoral. Nu de cosmetizări, nu de „ajustări tehnice”, ci de o schimbare de fond care să scoată din laboratorul politic actual produsul de serie: politicianul obedient, fidel partidului până la anularea propriei conștiințe.
Pentru că, în forma lui actuală, sistemul nu selectează oameni – produce dependenți. Nu promovează competența, ci docilitatea. Nu caută caractere, ci executanți. Iar rezultatul este vizibil: o clasă politică în care loialitatea față de rețea valorează infinit mai mult decât responsabilitatea față de cetățean.
Această realitate nu este o metaforă supărată, ci un fapt certificat de instanțe. Ani la rând, justiția a făcut, paradoxal, cea mai sinceră radiografie a politicii românești: un număr impresionant de aleși – primari, președinți de consilii județene, parlamentari, miniștri – condamnați pentru corupție. Nu excepții, ci un model. Nu accidente, ci sistem.
În plan secundar, administrația publică a fost transformată într-un fel de rețea de distribuție: funcții pentru fidelitate, contracte pentru „ai noștri”, bani publici reciclați în circuit închis. Un ecosistem perfect închis, în care statul nu mai servește cetățeanul, ci clientela.
Dar adevărata bijuterie a acestui mecanism rămâne Parlamentul.
Teoretic, este templul democrației. Practic, a devenit o sală de fitness pentru ridicat mâna.
Acolo unde ar trebui să existe dezbatere, există liniște. Acolo unde ar trebui să existe confruntare de idei, există ședințe de partid. Acolo unde ar trebui să existe inițiativă legislativă, există copy-paste din proiectele Guvernului. Parlamentul nu mai creează legea – o validează, ca un notar obosit, cu ștampila pregătită dinainte.
Deputatul și senatorul, în multe cazuri, nu mai sunt reprezentanți ai cetățeanului, ci piese într-un mecanism de vot. Nu citesc, nu întreabă, nu corectează. Ridică mâna. La semnal. Cu disciplină. Cu devotament. Cu reflex de aparat.
Este, poate, singura instituție în care performanța se măsoară în sincronizare: cât de bine și de rapid ridici mâna când ți se cere.
Iar când, rar, cineva uită „coregrafia”, sistemul reacționează imediat: admonestări, marginalizare, excludere. Pentru că, în acest Parlament, gândirea independentă este tratată ca o defecțiune tehnică.
Consecințele sunt devastatoare, dar deja banalizate: – legi făcute pe genunchi, pentru interese punctuale;
– instituții slăbite deliberat;
– economie sufocată de favoritism;
– cetățeni care votează din inerție sau renunță complet.
Și, peste toate, o liniște instituțională aproape perfectă. O liniște de sistem care funcționează exact cum a fost proiectat: să se autoprotejeze.
Să ne facem iluzii că acest mecanism se va reforma singur este, în cel mai bun caz, naivitate. Un sistem construit pe dependență nu va produce, spontan, independență. Un sistem clientelar nu va genera meritocrație. Ar fi ca și cum ai cere unei mlaștini să se autodreneze.
De aceea, problema României nu este doar cine ajunge la putere, ci cum ajunge acolo.
Iar cât timp regulile jocului rămân aceleași, vom continua să schimbăm decorul, dar nu și piesa. Actorii se mai rotesc, replicile se mai ajustează, dar regia rămâne aceeași: o pseudo-democrație în care cetățeanul votează, iar sistemul decide.
