S-a votat bugetul de stat. În avantajul cui?
Întrebarea nu este retorică, ci esențială. Pentru că, dincolo de cifre, procente și justificări tehnocrate, bugetul este, în esență, o declarație politică de priorități. Există momente în istoria unei țări în care ipocrizia nu mai este doar un defect de caracter, ci devine politică de stat. Iar ceea ce vedem astăzi, sub ambalajul unei așa-zise „reforme”, pare mai degrabă o demonstrație de rafinament în arta transferului poverii: de la cei privilegiați, către cei vulnerabili. O reformă care nu taie acolo unde s-a acumulat puroiul, ci aplică plasturi pe fruntea contribuabilului, spunându-i că tratamentul funcționează.
În centrul acestui mecanism se află Ilie Bolojan, prezentat cu o consecvență aproape propagandistică drept omul rigoarei și al eficienței. Numai că, dincolo de discurs, realitatea bugetară spune o altă poveste. Nu pentru că ar lipsi măsurile – ele există –, ci pentru că sunt direcționate aproape exclusiv într-o singură direcție: spre populație și, mai ales, spre sectorul privat vulnerabil.
Marile găuri negre ale bugetului au rămas, însă, intacte. Zona contractelor publice dedicate, acel ecosistem bine înrădăcinat de firme abonate la banul public, nu doar că nu a fost deranjată, dar pare reconfirmată. „Băieții deștepți” ai infrastructurii, energiei sau serviciilor externalizate continuă să prospere nestingheriți, protejați de o tăcere administrativă suspect de disciplinată.
Iar această tăcere nu este întâmplătoare. Pentru că, indirect, această „reformă” funcționează ca o plasă de siguranță pentru vechii arhitecți ai dezechilibrelor bugetare: Sorin Grindeanu, Marcel Ciolacu și Alfred Simonis – figuri emblematice ale unui sistem care a produs, tolerat sau amplificat risipa publică. În mod paradoxal, acești actori politici nu doar că nu sunt deranjați, dar beneficiază de continuitatea mecanismelor pe care le-au patronat sau întreținut.
Și totuși, în acest joc complicat de oglinzi și interese, apare o întrebare incomodă: este Bolojan autorul acestei strategii sau doar executantul ei disciplinat?
Pentru că nu poate fi ignorată o ipoteză la fel de plauzibilă pe cât este de neliniștitoare: aceea că, deliberat sau nu, conștient sau dintr-un exces de încredere în propriul model administrativ, Ilie Bolojan a fost prins într-un joc mai mare decât el. Un joc orchestrat de Partidul Social Democrat, care și-a perfecționat, în ultimele decenii, o abilitate rară – aceea de a mima protecția socială în timp ce își securizează propriile mecanisme de putere.
Sub eterna marotă a „apărării celor defavorizați”, PSD a reușit din nou performanța de a conserva exact acele structuri care au generat dezechilibrul: rețelele de contracte publice dedicate, sistemele de sinecuri, circuitele închise ale banului public. Nimic esențial nu a fost atins. Nimic periculos pentru sistem nu a fost deranjat.
Astfel, ceea ce pare, la suprafață, o reformă tehnocrată, este, în profunzime, o reconfirmare politică a vechilor mecanisme. O continuitate mascată, în care schimbarea de decor nu modifică piesa, ci doar distribuția.
Iar dacă această ipoteză este corectă, atunci concluzia devine și mai dură: nu doar că sistemul a fost conservat, dar a fost salvat cu ajutorul celor care pretindeau că îl reformează.
În acest context, comparațiile istorice devin inevitabile. Pentru că, privind retrospectiv la ultimii 36 de ani, un singur personaj pare să fi scăpat constant din logica de absorbție și manipulare a PSD: Traian Băsescu. Contestat, polarizant, adesea acuzat de propriile excese, dar, în același timp, singurul care a generat o confruntare reală cu sistemul. Singurul pe care PSD nu a reușit nici să-l coopteze, nici să-l domesticească pe deplin.
Ceea ce spune, poate, mai puțin despre virtuțile lui, și mult mai mult despre capacitatea sistemului de a absorbi, neutraliza sau reconfigura orice altă formă de opoziție.
Se conturează astfel o imagine incomodă: nu avem de-a face cu o reformă care destructurează sistemul, ci cu una care îl conservă, cosmetizându-l suficient cât să devină vandabil electoral. O reformă care nu elimină sinecurile, ci le face mai discrete. Care nu oprește scurgerea banului public, ci o ambalează în „investiții strategice”.
Iar aici apare miezul problemei: investițiile. În teorie, motorul dezvoltării. În practică, adesea, vehiculul perfect pentru redistribuirea netransparentă a resurselor. Atunci când costurile sunt umflate, competiția este mimată, iar execuția este controlată politic, investiția devine doar o altă formă de extracție bugetară. Nu dezvoltă, ci redistribuie – de jos în sus.
În paralel, pentru a echilibra deficitul, se acționează acolo unde este cel mai simplu: asupra masei largi de contribuabili. Taxe mai mari, presiune fiscală crescută, controale intensificate în zonele unde rezistența este minimă. IMM-urile devin astfel veriga slabă a economiei – suficient de vizibile pentru a fi taxate, dar prea fragmentate pentru a se apăra eficient.
Rezultatul este o dublă realitate. Una oficială, în care reforma este lăudată, premiată și prezentată ca salvatoare. Și una reală, în care mecanismele de drenare a banului public rămân funcționale, doar mai bine camuflate.
În acest decor atent regizat, cea mai mare vulnerabilitate nu mai este nici deficitul bugetar, nici incompetența administrativă, ci naivitatea colectivă. A crede în aparențe, a confunda propaganda cu reforma, a lua discursul drept realitate – toate acestea nu sunt simple erori de percepție, ci simptomele unei absențe grave: lipsa gândirii critice.
Iar o societate fără gândire critică este, inevitabil, o societate pregătită să fie condusă. Nu democratic, nu transparent, ci dirijat, subtil și eficient, de aceiași actori care au învățat să transforme banul public într-o resursă de grup.
Pentru că, în final, ceea ce se conturează nu este o reformă, ci o formă rafinată de control: o dictatură fără chip brutal, dar cu mecanisme perfect funcționale. O dictatură pervertită, în care puterea nu mai este exercitată prin forță, ci prin bugete, contracte și dependențe.
O dictatură a oligarhiei.
O oligarhie formată nu din vizionari, ci din administratorii discreționari ai banului public, conectați la rețelele de influență ale partidelor. În care decizia nu aparține interesului public, ci interesului de grup. În care resursele nu sunt distribuite pentru dezvoltare, ci pentru fidelizare și control.
Iar mafiile de partid nu mai sunt o metaforă, ci o realitate funcțională, perfect adaptată unui stat care a învățat să mimeze reforma în timp ce își consolidează propriile privilegii.
Să te lași păcălit de acest mecanism nu mai este doar o eroare.
Este o complicitate.
