Ilie Bolojan – pentru că simte exact de unde vin presiunile pentru debarcarea sa și că afirmațiile PSD că atentează la „pâinea românilor” sunt o marotă demagogică și populistă -, amenință că va face publice numele „băieților deștepți” din energie. Aștept acel moment. Nu declarațiile, nu aluziile — ci lista, contractele și sesizările trimise la parchet. În ziua aceea, îl voi putea numi, fără rezerve, un om de stat. Pentru că, declarația lui Ilie Bolojan privind posibila desecretizare a numelor așa-numiților „băieți deștepți” din energie deschide, în mod legitim, o așteptare publică. Nu este vorba doar despre transparență, ci despre testarea reală a capacității statului de a interveni într-un mecanism consolidat în timp.
Pentru că aici nu vorbim despre simple derapaje administrative. Vorbim despre esența mecanismului de putere care definește ceea ce, convențional, numim „sistemul” — și care, în realitate, funcționează ca o rețea de tip mafiot.
Cine sunt „băieții deștepți”? Sunt, în esență, clientela de partid: beneficiarii contractelor cu dedicație, ai facilităților fiscale croite selectiv și ai sinecurilor atent distribuite. Ei reprezintă mecanismul de generare și perpetuare a corupției sistemice și endemice — de la mită și trafic de influență până la rezolvarea „problemelor” pe sub tejghea, într-un circuit paralel cu legalitatea. Și nu sunt numai în energie ci în toate domeniile unde statul și cetățeanul pot fi spoliați.
Ei sunt „românii” pentru care plâng și se luptă, cu un patos adesea suspect, lideri precum Sorin Grindeanu, Marcel Ciolacu sau Alfred Simonis. Nu cetățeanul obișnuit, nu mediul concurențial sănătos — ci acest nucleu restrâns de interese care ajunge să dicteze agenda politică și economică.
„Băieții deștepți” nu sunt o anomalie. Sunt regula. Îi regăsim în energie, în gaze, în petrol, în minerit, în exploatarea masei lemnoase, în apă-canal, în telecomunicații, în transporturi si investiții ale statului — adică în toate sectoarele în care banul public sau resursa strategică poate fi capturată și redistribuită preferențial. Ei nu sunt antreprenori în sensul clasic al economiei de piață, ci produsul direct al unei relații simbiotice dintre decizia politică și interesul privat.
Conceptul de „băieți deștepți” nu desemnează cazuri izolate, ci un model de funcționare. De-a lungul ultimelor decenii, în sectoare strategice — energie electrică, gaze naturale, petrol, minerit, exploatarea masei lemnoase, utilități publice, transporturi, investiții publice de anvergură, programul Anghel Saligny sau telecomunicații — s-a consolidat un tipar recognoscibil: acces privilegiat la resurse, contracte atribuite netransparent și un cadru fiscal ajustat selectiv în favoarea unor actori conectați.
Acest tip de relație între decizia politică și interesul economic nu este accidental. El configurează o formă de clientelism instituționalizat, în care beneficiarii nu sunt actorii competitivi ai pieței, ci cei ancorați în proximitatea centrelor de putere. În acest context, competiția este profund distorsionată, iar alocarea resurselor publice devine nu doar ineficientă, ci și structural inechitabilă.
Discursul politic care însoțește aceste practici este, de regulă, ambalat în termeni de protecție socială sau apărare a interesului național. Lideri precum Sorin Grindeanu, Marcel Ciolacu sau Alfred Simonis invocă frecvent necesitatea unor măsuri prezentate ca fiind menite să asigure stabilitatea economică sau protejarea anumitor categorii. În absența unor mecanisme reale de control și transparență, aceste justificări riscă însă să funcționeze ca un paravan pentru perpetuarea privilegiilor și consolidarea unui sistem închis.
În acest sens, „băieții deștepți” nu reprezintă o abatere de la regulile jocului, ci expresia fidelă a modului în care jocul este construit. Nu sunt o disfuncție a sistemului, ci chiar rezultatul lui logic. Iar atât timp cât accesul la resurse publice va depinde de proximitatea față de putere și nu de competență sau competiție reală, orice discurs despre reformă va rămâne, în esență, un exercițiu de imagine.
De aici pornește totul: bugetul public nu mai este un instrument de dezvoltare, ci o pradă. Se împarte nu în funcție de priorități naționale, ci în funcție de obligațiile față de rețea. Facilitățile fiscale nu stimulează economia, ci elimină concurența. Iar instituțiile statului nu mai controlează — ci mimează controlul.
Un element esențial în menținerea acestui sistem îl reprezintă reacția instituțională limitată. Atunci când fluxurile financiare asociate contractelor publice sunt puse sub presiune, apar rapid forme de rezistență. Aici se află, de fapt, miza reală. Pentru că, în momentul în care acest flux — para-ndărătul — începe să scârțâie, reacția sistemului devine instantanee. Se activează mecanismele de alertă: apar presiuni politice, campanii mediatice, mobilizări „spontane” ale sindicatelor, ONG-uri finanțate din bani publici și o presă mercenară, transformată din câine de pază în partener de protecție.
Aceste reacții nu sunt, în sine, nelegitime, dar devin relevante atunci când converg, sistematic, în apărarea unor interese economice restrânse.
Este momentul în care mecanismul devine vizibil, fără mască: nu mai vorbim despre un stat funcțional, ci despre o structură care își apără propriile interese.
În acest context, eventuala publicare a listelor și, mai ales, transmiterea contractelor suspecte către organele de anchetă ar reprezenta mai mult decât un exercițiu de comunicare politică. Ar constitui un test real al funcționalității statului de drept și al capacității instituțiilor de a depăși logica non-combatului.
Miza nu este una simbolică. Ea ține de credibilitatea politicilor publice și de modul în care este definit interesul general. În absența unor acțiuni concrete, noțiunea de „băieți deștepți” va rămâne o etichetă convenabilă, utilizată periodic în discursul public, fără consecințe structurale.
În schimb, asumarea până la capăt a unui astfel de demers ar putea marca o schimbare de paradigmă: de la constatare la responsabilizare.
De aceea, dacă Ilie Bolojan va merge până la capăt — cu nume, contracte și consecințe juridice — nu va face doar un gest de transparență. Va produce o fisură reală într-un sistem care, de peste trei decenii, se hrănește din complicitate și tăcere.
Iar atunci, pentru prima dată după mult timp, nu vom mai vorbi despre „băieții deștepți” ca despre o metaforă, ci ca despre un obiect de anchetă concret — un dosar complex care, odată finalizat, ar putea debloca un sector esențial în care România rămâne încă tributară: concurența loială și funcționarea reală a pieței libere.
